.jpg)
" Prima iubire și eterna "Floare Albastră" a lui Mihai Eminescu !
O veche vorbă din popor spune că prima iubire nu se uită niciodată. Asta a fost și în cazul lui Mihai Eminescu, poetul fiind toată viața lui îndrăgostit de Casandra Elena Alupului, chip angelic și inocent al fetei cu părul bălai din Ipotești apărănd în aproape toate poeziile lui.
Ea a murit la doar 19 ani cănd poetul era plecat la studii și în memoria ei au fost scrise poeziile "Floare albastră" și "Mortua Est".
-Ea a fost cea pe care Eminescu o numea "Femeie între stele și stea între femei" în poezia "Din valurile vremii" găndindu-se la ea chiar și după ani și ani și iubind-o așa cum a iubit-o în adolescență.
- CASANDRA era blondă cu ochii albaștrii, albaștrii ca și faimoasa "Floare albastră" a lui
Eminescu, și probabil acest a fost motivul pentru care a ales el floarea albastră, pentru
ca această floare îi amintea de ochii ființei iubite.
- Ea era o copilă veselă și inocentă, o adolescentă plină de viață care adora plimbările prin
codru pe sub teii înfloriți ce miroseau atăt de frumos și tot ce însemna viața și natura.
"Floare-albastră" - ✍ Mihai Eminescu
"- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu