SINGURĂTATEA
- proză scurtă -
-Singurătatea mă omoară – șoptește trist domnul Nelu așezându-se agale pe marginea băncii, lângă mine. Era un om înalt, bine făcut cu părul alb ca zăpada, drept, cu o privire tristă, tare tristă. Aici e greu, nimeni nu-mi bate în poartă să mă întrebe ceva, trec oamenii pe lângă mine ca și cum nu mă văd. Nu-mi voi ierta niciodată că mi-am irosit viața fără nici un rost, cu tot felul de mofturi , cu tot felul de aiureli.
- De ce te judeci așa de rău domnule, așa a fost să fie ! Ai avut funcții, ai fost mereu ocupat, ai avut mereu responsabilități – cand să te mai gândești că va veni și acestă perioadă?
Dar iată, ai casă mare, ai mașină, ai școală multă, ai pensie mare , încă te miști bine, lumea te respectă…
-Toate acestea au fost fată dragă, după ce îmbătrânești ele nu mai contează : nici câtă școală ai, nici ce funcții ai avut ești un simplu bătrân nevoit să plătești orice serviciu. Oamenii te uită cu timpul, chiar și cei pe care i-ai ajutat cândva.
-Dar cum de ai rămas singur, necăsătorit – doar ești un bărbat arătos, cu multe calități și apoi ai fost aici mulți ani director de școală !
-Femeile căutau barbati adevărați – oameni de casă, cu care să facă copii, gospodărie pe când eu… am iubit libertatea și nu m-am putut opri la o singură poartă, nu mi-a plăcut să pună cineva frâul pe mine…Mă bucur că am mai ajuns o zi și mă întreb cât o să mai dureze, am optzeci de ani –e destul !
Am început să abat discuția de la necazul lui vorbindu-i despre familia mea, despre cărțile mele, despre copii mei.
-Știu că ți-a fost greu, că ai avut și tu probleme de sănătate dar te-a ajutat Dumnezeu și ai învins – ferice de tine că ai familie !
-Lasă domnule, toate au o motivație pe lumea asta și eu nu am dreptul să te judec ! Hai , nu te supăra !
M-am ridicat să plec, atunci am simțit o mare tristețe, mi-a sărutat mâna cu mare tandrețe și mi-a strâns-o la pieptul lui ,,să ai grijă de tine și de familia ta,, - copiii vor fi lângă tine la bătrânețe, nu vei fi singură apoi a luat o floare de la fereastră și mi-a înmânat-o spunând:
-Vezi așa e viața, dacă nu o uzi la timp începe să se usuce – a început să culeagă frunzele uscate cu lacrimi în ochi- ca și omul, dacă nu-i dai cei trebuie la timp …se pierde singur !
L-am îmbrățișat cu drag și am plecat gândind la viață comparativ cu o floare.
Elena FOGHEL 4 Ianuarie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu