.jpg)
Nu știu câte dintre voi mai folosiți azi șorțul, dar am impresia că se află pe cale de dispariție. Zilele trecute, făcând curat prin niște sertare în bucătărie, am dat de un sorț. Nu mai știu dacă l-am primit cadou sau dacă l-am primit omagiu când am cumpărat ceva legat de hrană sau articole de bucătărie. Cert este că îl aveam de ani buni în casă, dar nu l-am folosit niciodată, așa că l-am pus în sacul cu haine pe care le-am donat la Caritas. Măcar are șanse mai multe să fie folosit.
Recunosc că vederea lui m-a plimbat printr-o grămadă de amintiri. Parcă mi s-a derulat un film în fața ochilor. La mine la țară, toate femeile purtau șorț peste hainele de toată ziua. Cele mai tinere îl purtau doar când găteau, dar femeile înaintate în vârstă îl purtau mereu. Când se trezeau își puneau șorțul dinainte și-l mai dădeau jos seara, când se pregăteau de culcare.
Pe bunicile mele mi le amintesc mereu cu șorțul dinainte. Într-o zi am întrebat-o pe una dintre ele de ce nu și-l dă jos, așa cum vedeam că făcea mama după ce termina de gătit.
"M-am învățat așa, maică, de când eram mică și o vedeam pe mama. Lumea era săracă, nu avea haine, încălțăminte. Mama mea avea două rochițe de vară și două de iarna. Ca să nu le murdărească, își punea șorțul dinainte, că era mai ușor de spălat, dar rochițele se consumau și nu aveau din ce să-și facă altele. Când am crescut și am fost bună de stat pe lângă oale și foc, de frământat pâinea și jumulit găina, mi-a făcut mama și mie un șorț. Umblam cu el toată ziua, ca să nu murdăresc rochița, că trebuia să o păstrez bine, să o mai poarte și soră-mea, când mie mi-ar fi rămas mică. Până când dădea gerul, umblam în picioarele goale, că nu aveau părinții bani să ne cumpere încălțăminte la toți. Iarna ieșeam pe rând din casa, cu aceeași saboți de lemn, trecuți de la unul la altul. Și când diferența intre frați era de 3-4 ani, cel mic înota în ei."
Șorțul devenise pentru bunicile mele cea mai versatilă îmbrăcăminte. Le păstra rochița curată, cu el se ajutau să scoată pâinea fierbinte din vatră, să ia oala încinsă de pe foc, să adune ouăle din cuibar, în el luau cartofii și ceapa din beci, sub el ascundeau o gogoașă sau o plăcintă care să ne bucure pe noi, nepoții, în el culegeau strugurii pe care aveau să-i împartă celor adormiți, lemnele din șopru, de pus pe foc în soba de teracotă sau în plita pe care fierbea mereu cate o oală cu bunătăți, cu el ne ștergeau lacrimile când ne juleam genunchii, gura când ne mozoleam cu magiun sau cu untura întinsă pe codrul de pâine.
Șorțul, acel petec mare de stofa, înflorat la tinerețe sau cernit la bătrânețe, când viața trecuse și părăsise oamenii, era o emblema a acelor ani.
Pentru mine, păstrează încă în poala lui amintirile cu bunici, anotimpuri, copilărie, veri toride și ierni ninse, pline de povești la gura sobei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu