CORINA-ROTH

 La 12 martie 1961, în orașul vest-german Dortmund, România cucerea pentru prima dată titlul de campioană mondială la handbal masculin.

 La feminin, varianta handbal în 11 pe teren mare (cu dimensiuni de fotbal), România cucerise medaliile mondiale de aur în două rânduri, 1956 și 1960.

În grupa preliminară a Campionatului Mondial, exact în ziua de Mărțișor, România învingea Japonia, singura participantă din afara Europei, cu scorul de 21-11. Apoi am cedat în fața puternicei selecționate a Cehoslovaciei, cu 12-8. În grupa semifinală, tricolorii au învins, în primul joc, Danemarca, scor 15-13. Acest meci a avut o simbolistică specială. România învățase tainele handbalului în șapte de la danezi, așa că nordicilor le purtam un anumit respect.

Dar, tocmai pentru că ei ne predaseră handbalul în șapte, ne-a fost ușor să le contracarăm jocul de apărare, dar și atacurile. În al doilea meci, România a furnizat o altă mare surpriză, învingând echipa unită a Germaniei cu scorul de 12-9. Meciul decisiv din faza grupelor a fost cu Norvegia, care avea un stil foarte asemănător cu al danezilor. Ne-am impus în fața handbaliștilor dintre fiorduri cu 16-14, așa că am ajuns în marea finală, unde urma să jucăm iarăși contra Cehoslovaciei.

Meciul a fost realmente dramatic, iar după timpul regulamentar de joc a fost egalitate, 7-7. În prelungiri, naționala noastră a înscris golul victoriei prin mezinul echipei, Costache II, iar tricolorii au câștigat titlul mondial, învingând cu 9-8. Este doar o prezentare succintă de evenimente deoarece nu avem atâta spațiu pe cât ar merita această performanță uluitoare, care avea să deschidă ulterior calea spre perioada în care handbaliștii români au dominat semicercurile mondiale.

Titlul acesta, în afară de faptul că este primul, este remarcabil ca importanță în condițiile în care România realiza, totuși, o tranziție greoaie dinspre handbalul în 11 spre cel de sală. În echipa națională a României s-au aflat și patru jucători de la Steaua: pivotul Otto Tellman, interul Aurel Bulgaru, alături de doi conducători de joc, Olimpiu Nodea și Cornel Oțelea.

Ultimul are și el o poveste specială, deoarece efectuase stagiul militar obligatoriu cu puțin timp înainte de începerea pregătirii centralizate pentru Campionatul Mondial. Oțelea venise, cum s-ar supune, direct de la instrucție militară. El efectuase perioada obligatorie de 15 zile, fiind încorporat pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu, la Brigada mecanizată de la Medgidia, unde, chiar dacă era sportiv de performanță, nu făcuse rabat de la pregătirea militară. A fost transferat la CSA Steaua București abia la 20 ianuarie 1961, putând astfel răspunde și convocării la lotul național, pentru Campionatul Mondial.

Jocul României, la acest Campionat Mondial, a fost dictat, în mare măsură, de inteligența conducătorului de joc titular, experimentatul Gheorghe Covaci. Grație acestuia, România, antrenată de Oprea Vlase și Niculae Nedef, a reușit să devanseze forțele mondiale ale handbalului și să câștige acest titlu aparte. Oțelea, în vârstă de 21 de ani la vremea respectivă, a fost utilizat pe post de extremă stângă sau pivot, ulterior consacrându-se pe postul de conducător de joc.

Cornel Oțelea va câștiga, cu Steaua, Cupa Campionilor Europeni la handbal atât ca jucător, în 1968, cât și ca antrenor, în 1977, plus alte două titluri mondiale, în 1964 și 1970. De altfel, toate aceste medalii de aur au fost cucerite de naționala României, cu Cornel Oțelea în componență. În 1964, triumful s-a consemnat la 15 martie, iar în 1970 la 8 martie.

Cornel Oțelea a fost comandant al CSA Steaua București, în două mandate: 1983-1984, după ce doi ani fusese locțiitor, iar apoi între 1991 și 1998 (din 1992, cu gradul de general de brigadă). El a fost, de asemenea, antrenorul echipei naționale masculine a României la ultima medalie obținută la un Campionat Mondial, bronz în 1990.

Cornel Oțelea a declarat pentru Observatorul militar: A fost o perioadă extraordinară. Titlul mondial din 1961 este, așa cum ați spus, special. Noi eram mai degrabă specialiști în handbalul în 11, unde cucerisem medaliile de argint la Campionatul Mondial din 1959. Cei de la Dinamo, sub conducerea lui Oprea Vlase, au primit sarcina de a documenta și implementa handbalul în șapte, în vreme ce noi, la Steaua, sub comanda regretatului antrenor Ioan Kunst-Ghermănescu, am pregătit Mondialul din 1959.

După aceea am făcut tranziția, deloc ușoară, spre handbalul de sală. Am câștigat acel titlu mondial într-o manieră extraordinară. Am plecat spre Germania cu ideea că nu avem ce pierde. Abia pe final de competiție, pe măsură ce ne apropiam de obiectivul suprem, am conștientizat ce performanță putem realiza și a apărut crisparea în jocul nostru. Din acea generație, am supraviețuit patru: subsemnatul și Nodea, de la Steaua, respectiv Ivănescu și Moser, de la Dinamo. Era o rivalitate între noi, desigur, dar la echipa națională nu conta clubul de proveniență.

Cornel Oțelea s-a referit și la perioada în care s-a aflat la comanda clubului militar: Vreau să spun că am fost promovat la gradul de general de brigadă fiind în activitate, în 1992. Am beneficiat din plin de sprijinul generalului Spiroiu, care a înțeles exact misiunea și valorile clubului stelist. Faptul că în acei șapte ani de mandat, Steaua a fost de șase ori cel mai bun club românesc, punând în balanță rezultatele interne și internaționale, se datorează echipei de conducere care s-a creat în jurul meu și care m-a ajutat din plin. Pot spune chiar că în acea perioadă s-a afirmat un veritabil spirit stelist modern.

Până la francezii Omeyer și Karabatic, Cornel Oțelea a fost singurul handbalist din lume câștigător a trei titluri mondiale. Cornel Oțelea a făcut parte și din echipa națională de handbal în 11 a României, vicecampioană mondială în 1959, precum și în cea care cucerea bronzul (privit atunci ca un insucces), la Mondialul din 1967. S-a retras din activitatea competițională în 1970, după al treilea titlu mondial, devenind antrenor la Steaua.

Sursa: Trustul de Presa al Ministerului Apararii Nationale