.jpg)
V I O R E A U A
Adrian Munteanu
Pentru că uneori singurătatea
Doboară chiar şi plantele din glastră
Singure pot să-şi strige bunătatea.
Iată vorbind o viorea albastră:
“Eu, vioreaua, ştiu că mă iubeşte
Toată pădurea. Până chiar şi ciotul
Unui copac ce nu mai înfrunzeşte
Şi căprioara, luciul apei, totul.
Copacii mă privesc în primăvară
Sub cerul adumbrit, până în vale,
Şi frunze-mi pun în preajmă prima oară,
Ca ploaia să nu-mi rupă din petale.
Sufăr nespus că nu am glas să cânt
Şi cerul şi copacii, o splendoare,
Şi munţi şi văi şi ape şi pământ
Şi păsările fâlfâind spre soare.
E viaţa mea prea scurtă, doar o lună,
Dar este mai de preţ decât orice.
Iar visurile mele se adună.
Regret mai multă viaţă că nu e.
E ploaia mama mea, ea mă hrăneşte
Iar tatăl meu e soarele din cer.
În miezul zilei basme-mi povesteşte
Despre iubire, viaţă şi mister.
Eu, vioreaua, l-am văzut pe om.
E o fiinţă rea, necruţătoare.
El mi-a tăiat vecinul drag, un pom
Şi-mi rupe multe dintre surioare.
Un porumbel sălbatic, într-o zi,
Îmi povestea pe unde-a mai umblat
Şi, dintr-o dată, el se prăbuşi.
Cu puşca lui un om l-a secerat.
Sângele lui, încet, mi s-a prelins
Pe-albastrul frunzelor şi-am înţeles
Că-n viaţă nu mai e, a fost învins.
De ce? De ce? M-am întrebat ades.”
Aşa spunea plăpânda floricică.
Eu, omul, n-am mai stat. S-ascult nu pot.
Şi am trecut prin iarba încă mică,
Lăsând-o cu durerea ei cu tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu