CORINA-ROTH

 A nins cu ghiocei, deja... 

                             (autor, Lidia Stoia)

              ...Tu iarnă, tu, ce... n-ai fost iarnă... unde-s norii să ne cearnă 

ningând fulgii din belşug, troienind, omăt, s-aştearnă,

s-o pună-n coame peste case, să legi la hornuri fulare călduroase, 

cu albe trene coborând din garduri, până jos, pe trotuare,

să-ți văd, cu ochii strălucind, zăpezile frumoase, cu care, 

îmbraci brazdele arate, de plug răsturnate, și-apoi, s-acoperi şi câmpia,

ningând în cruci când le coşi ia și poalele de borangic, bătute-n

pietre prețioase... mii și mii de miliarde de nestemate și de briliante

țesute-n tivuri de pământ crestate, să le laşi marginii de ape, 

făcând din râuri poduri înghețate, unind cele două maluri cu spume-n

aer împietrite ca dantele-ncremenite-n forța vânturilor care bat turbate, 

în geamuri, să pui suflul florilor de gheață, să brodezi, brodind din ele

pe-un papirus de perdele minunatele-ți poveşti, gerul pornind, cu lupii 

urlând... buni prieteni, hainii, 

c-un vifor păgân și parșiv, stăpân peste grămezile-argintate, hapsân

după mormane de mărgăritare ce-ți scârțâie sub tălpile de la picioare, eu,

fără a-mi dori să le zdrobesc, încât, cu băgare de seamă, încerc să pășesc

sub un soare palid pe care-l aud cum scrâșnește din dinți, când,

și eu scrâșnesc,

însă, chiar dacă alunec sau cad, mă ridic și zâmbesc, doar, tot tu, iarnă,

ești aceea ce reușești să scoți și pe crivăț din minți, căci te joci cu

temperaturi... râzând din clopoței de argint, din temelie le scuturi când

scurgi din streşini țurțurii-atârnați cuminți, picăturile, alene

picurate, ca lacrimi cu lumină încărcate, cu străluciu de cristale, peste

cămaşa albă de fecioară, dezghețați pentru întâia oară să curgă șiroaie

de apă prin burlanul bosumflat, dar... tu, n-ai mai trecut pe-aici,

n-ai mai vrut să te complici s-aduci bucurii și

jocuri iubirilor la gura sobei, să bei vin fiert cu scorțișoară lângă norocuri

de săruturi, cu noi, și tu să te bucuri când e-așa de frig afară, că-ncep ca

să troznească, să scânteiască și să geamă, fâsâind, lemnele-n focuri, 

noi, încălzind mâini şi picioare, lângă un ceai fierbinte, parfumat,

învăluiți romantic de-o feerie ce-mprăștie mistere în lumina moale-a

flăcării, ce, licăre pe fețele ca arse și lăcuite-n miere, lăsând 

obrazele îmbujorate, cu nasul roşu şi ochiu-nlăcrimat,

tu... tu, doar, să fi venit... să ne fi fost frumoasă,

să ne fi albit lumea cu neauă și dorul inimii, sur și el în lumea lumii, 

care-i şi mai cenușie într-un gri prea greu de surul patimii, încenușindu-se

și orizontul, fără omăt pe glie, dar desigur, știm cu toții că ești puțin nurlie, 

că, tare mai ești, nărăvaşă! Mofturoasă, rece, rea, fire neașezată, şi-atâta 

de buclucaşă... te mai dai c-ai fi codană, castă și albă fecioară, când ești 

a gerului mireasă, năzuroasă și vicleană... mai și ridici sus din sprânceană, 

când copacii-ți știu de frică pocnind din încheieturi, și nici de noi nu-ți

pare rău, nici de noi nu te înduri, chiar dacă clănțănim de frig din buze și

tremurăm ca varga cu oasele înțepenite în trupul de argilă, tu, nici nu ne

bagi în seamă... de unde, la tine, milă... ne șfichiui cu biciu de parc-ai fii 

cătană și vrei pe toți să-i cătănești, așa că... bine-ai stat, pe unde-ai stat,

şi... cred că ți-a şi plăcut dacă pe-aici n-ai mai trecut, aşa bine, ți-a picat,

zicându-ți că ne păcălești... da', vezi tu... să-ți spun

ceva... trec peste aerele tale-mpărătești, să am gând bun în mintea mea,

chiar dacă nu l-ai merita, și ți-l trimit, dinspre mine pornit, poate, o

ajunge la tine cândva, că-i de-acușica plecat înspre casa ta,

cătându-te-a te găsi... pe-acolo... pe undeva... numai de-ai fi,

însă, de nu-ți va prii şi-mi vei primi gândul cu rău, nici nu va mai zăbovi,

peste uluci va zbura, mai departe va pleca... s-o duce cu Dumnezeu şi-o

găsi pe-altcineva, bucuros de gândul meu

și care știe ce urmează... mai ştii?... poate, se va-ntâlni cu primăvara, dar, 

măcar, de-ar fi ea, ceva mai brează, că, timpurie, repezită şi grăbită,

şi pe colea, şi dincolea, în locul tău, a nins, deja, cu ghiocei albi, înfloriți,

zâmbăreți, gingaşi și zvelți, privind pământul de unde-au ieșit

cu căpșorul aplecat, copilăroși și naivi... curați, și neprihăniți, dar, puțin

cam nătăfleți... dacă iarna s-o-nturna...? ...țâfnoasă, da, daaa... mojică și

cărpănoasă, dar încă, pe-aici, pripășită, când timpu-i între

două anotimpuri, când unul vrea, și altul ba, vrând să mai fie vremea sa, 

da-apoi... vezi dumneata, iarnă... 'geaba te vei supăra... trecută-i

vremuirea ta... vezi tu că zilele-au crescut lumina și au micit nopții

hodina mărindu-i soarelui puterea, lumea să o încălzească, 

alte vremi să pregătească, ce-i dau naturii învierea, 

însă, toți cu dorul de zăpadă, încât, nici așteptata primăvară n-o să creadă

cât suntem de rău supărați şi-atâta de mâhniți pe tine... până la anul

care vine... și... de-o-m trăi, iară ne-o-m întâlni în ritualul timpului

străvechi, magnific în miracolul de-a fi... acu... tu-ți vei afla capătu' ca toate

ale lumii ăsteia, ce, trebuie să își cunoască și sfârșitul... stând în coasta ta, 

primăvara-i la rând, muncind-se cu începutul... lăsându-și peste tot sărutul,

prinde viață de sub ninsori, încât, auzi pământul împreună cu florile

fredonând... îl simți sub talpă tresăltat de fiori... îi simți tresărind sufletul sub

mângâierea soarelui cald, și inima, i-o simți, cu-ntregul univers în acorduri,

ca-ntr-o bună vestire că moartea nu există, ci doar nemurirea, cu viața un

cânt... o odă ce presară bucurie peste-o temelie ce se vrea veșnicie, din

simfonie-nțelegând că sfârșitul e un început în toate ce curg... orice răsărit

având și-un amurg, somnul, vise-adunând, să-i auzi primăverii râsul din

flori ce răsar din pământ, și-nveselit, să tresari și tu cu pământul, împreună

cu el, și tu înviind... pășești parcă-ntr-o altă dimensiune... privești văzând cu

ochii cum renaște o lume, plină de dorință și doruri, a vieții rațiune, din nou, 

triumfal înnoită... aceeași, dar alta, în alte nouri... nourile noi, din rădăcinile

întărite-n ecouri... că... și ierni or mai fi, și alte primăveri vor veni, niciodată

una ca alta, toate cu timpul lor într-un timp care deschide și-nchide poarta,

în lumea asta să poată pe rând exista ...vedeți, voi ...a nins cu ghiocei, deja,

primăvara urmându-și soarta, pent

ru ea, pentru noi... ascultă cuminte de-o

lege sculptată din facerea lumii în fiecare lucru cu dalta... și primăvara asta,

ascultătoare legii iubirii, din ea... 

STOIA LIDIA, 

Timişoara, 

07 - februarie - 2018.