Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
nu este cel mai preţios secret,
în omeneasca lume-ntâmplătoare,
să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
febrili din leagăn pân’la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
trecutul ca un peisaj de scrum
se-mprăştie cu ultima suflare,
când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?
de Alexandru Philippide
Alexandru A. Philippide (n. 1 aprilie 1900, Iași, - d. 8 februarie 1979), București. A fost un poet, scriitor și traducător român.
Desen: Tatiana M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu