O iubesc pe Tatiana și mi-e dor mereu de ea, deși m-a învățat cineva că cei duși la cer trăiesc în mine. În fiecare an, de ziua ei, eu îi recit o poezie. Ea îmi zâmbește și-mi cântă, așa cum numai ea știe să o facă.
Dor de ea
Te caut femeie-poem cu umerii goi
Acolo, aici, în cer, pe pământ înapoi
Te aud în chitări, te aud de oriunde
Invinsă de viață, închisă-ntre strune.
Absența ta i-o rană amară ce crește
N-o-nchide nici timp, nici uitare.
Atâta dor cât am, fântână îmi este,
Săpată adânc în trupul meu de lut.
Tribut el își cere, ducând înspre zări
Ecouri de suflet cu glasul durut,
Plângând risipiri, trezind neuitări.
Acum când totul e-un vis din trecut.
În noapte nu mai e beție și nici cântec,
Copaci fără pădure azi urlă a pustiu,
Singurătatea nu știu să mi-o mai vindec
Tu ești acum departe, în mine-i târziu.
Tu cânți pentru sfinți, acolo-n rai, unde ești.
Aici, eu îți scriu, că mi-e dor, că-mi lipsești.
M.M.C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu