.jpg)
<3 COROLA DE LUMINĂ
Te-aștept să-mi vii în noaptea asta-n somn
Să-ngenunchezi alăturea de mine fără să te simt.
Ușor să mă mângâi cu gând suav pe frunte,
Așa cum pasu’-nvață la-nceput să urce,
Să poat’-ajunge-n vârf de munte.
Străpunge-mi tâmpla dreapt’-apoi cu o săgeată
Muiată-ntr-o pomadă de arșiță și dor,
Să-mi vindec tâmpla stângă ce se zbate,
Când pieptul e pulsat de tainicul fior.
Să simți cum se strecoară-ncet otrava ta păstrată
Din ochiul tău interior,
De mine nepătruns nicicum,
Oricât am încercat săpa un drum,
Să pot otrava să ți-o scot, să-mi stai cât mai aproape.
Strecoară-mi-te-apoi sub pleoapa-nchisă,
De nopțile prea albe-n care-am așteptat
Cu dor mușcând ca un nebun să-mi vii,
Să mi te frămânți în mine,
Când clipele-mi păreau pustii.
Să simți și tu cum mi s-a frânt în piept
Și m-a-nțepat adânc cuțitul,
La gândul că nimic nu-ți sunt,
Nimic nu-mi ești,
Oftând prelung și suspinând,
În albe nopți însângerate de sângele
Ce s-a prelins curgănd prin venele încinse
De așteptări tărzii, sperând că ai să vii
Să mă dezlegi de întrebări fără răspuns.
Să pui în locul lor șoapte de dor
Pe rană, să n-o doară,
Și dimineți albastre,
Cu iz de tămâioară.
Să îmi presari în iarnă
Peste sângele care s-a scurs,
Iubirea ta de peste vară,
Iubire ce-a apus.
Prea obosita geană a obosit deschisă așteptând.
În noaptea asta a căzut pe rană,
Fiindu-i înveliș.
Sub ea acum vino furiș,
Să nu tresară.
Cu gura ta încearcă s-o deschizi
Și intră-n ea, să creadă că ești vis.
S-o simți cum te-mpresoară,
Te cuprinde, se-nfioară
Și tresare.
- De nopți prea albe
De-așteptare
N-a mai avut vise, –
Chiar dacă părea căzută în visare.
Las-o să creadă c-ai intrat pe căi astrale-n ea,
Și dă-i în noaptea asta toată,
Iubirea așteptată.
Ia-o de mână, așezați-vă pe-o stea
Și vei putea vedea,
Întâmplător sau poate nu,
Că steaua ce-ai ales-o-acum,
E steaua ei albastră,
Spre care privea pierdută, căzută în visare
De-atâta așteptare.
Chemându-te fierbinte,
Rugându-se la luna argintie
Să-i stingi iubirea care te striga,
S-o stingi cu frenezie.
Doar cu iubirea strânsă-n cupa ta,
S-ar fi dorit stinsă, de tine pe vecie.
Să-i torni acum în visul ce crede că e vis,
Esența toată adunată în sticluța ta
Ce-a stat închisă peste vreme,
Din care-ai picurat doar căte-un strop
Cândva, și-ai amăgit-o în nopțile-i prea grele.
Tu toarn-o peste esența sa atât de parfumată,
Să se-mpreune amândouă.
Să iasă un parfum de nebunie,
Să nu mai știi nici tu dacă e vis, aievea,
Sau ești căzut adânc într-o beție.
Să fie noaptea noastr’-acum, uitând de noi,
De clipele ce scursu-s-au în valea vieții,
Fără să știm iubind, să le simțim;
Să ne fi spălat cu ele fețele-adormite
De nopți prea chinuite,
De gânduri obosite, iubiri ne-mpărtășite.
Așa cum florile se scaldă-n roua dimineții,
Păstrându-și zâmbetul sub soare,
Când norii-ncearcă să-l împresoare.
Când ziua-și va deschide geana de lumină
Sub pleoapa mea închisă peste noapte,
Să faci cumva ca-ntr-o magie
Să te găsesc ascuns în brațe.
Să pot să mi te pierd în șoapte,
Și lanț în jurul tău să împletesc,
Din sentimentele iubirii adunate
Corolă de lumină să ne fie
Acum, aici, pentru vecie.
Să pot uita năframa, - ascunsă-n colțul poliței
Cea mai de sus, -
În care-am scurs mărgăritare
Din ochiul ce le-a prăvălit,
Fiind atât de dezvelit
De râuri ce au curs
Fără-ncetare,
Când tu erai plecat în depărtare.
Să nu mai fie ochiul plâns
Decât de lacrima de mulțumire.
În căutarea mea către apus,
Năframa ce se află în ascuns
Să poarte-n ea miros de iasomie,
Să poată fi stropită cu lacrimi de iubire.
CORNELIA MAZILUh
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu