CORINA-ROTH

 " De-aș fi avut un strop de suflet în minte, m-aș fi rugat lui Dumnezeu să mă facă mică în toate… N-aș fi cerut niciodată să fiu puternică. Pentru că niciodată nu primești puterea făgăduită pe de-a întregul, ci doar ocazia să fii puternic. Restul e în mâinile tale. Și mâinile mă dor de ceva vreme. Nu m-am priceput în ale smereniei, așa că, de fiecare dată când viața mi-a ras genunchii și am mușcat țărâna, am cerut iar și iar să fiu puternică. Să mai pot ieși încă o dată la liman, s-o pot duce și pe asta. Hai, hai că poți încă un pas, hai, mâine va ieși soarele, va fi mai bine! Mâine întotdeauna va fi mai bine. Mâine, după ce ai să termini ratele la casă, la mașină, la școlile copiilor, la casele copiilor, la orice altceva îți va scoate în cale ispita vieții pe care ai ales-o. Când ai să le termini pe toate s-ar chema că ai terminat și ratele la viață. Și ar cam fi vremea să te ridici să pleci. Desigur nu tu, nici eu. Nu noi. Noi vom fi nemuritori, timpul pentru a repara greșeli, aduce la lumină toate amânările și nărui toate regretele e pentru noi infinit. De aceea îl risipim cu nesaț, zi de zi, convinși că ni se cuvine.

Ați băgat de seamă, în basme niciodată nimic nu rămâne pentru mâine? Singurul timp existent acolo e prezentul. Asta ca să mai pricepem încă într-un fel de ce inima ne trage să tot visăm o viață ca-n povești.

De-aș fi avut un strop de suflet în minte, în locul tuturor zilelor în care am fost tare, în picioare, prima, singura, aș fi cerut să pot plânge în fața oricui. Să mă pot pleca asemenea sălciilor în moliciunea mea, să pot uita ca vântul, să pot primi ca apa. Spălând tot răul, fără urme de nisip între pleoape.

Aș fi renunțat fără șovăială la toată mândria că am reușit acolo unde alții nici nu s-au încumetat începe. Pentru o singură liniște de îmbrățișare.

Aș fi lăsat jos toate platoșele lui „pot”. Pentru o singură mângâiere.

Toate poverile lui „trebuie”. Pentru un zâmbet.

Toți spinii luptei, privirile cu care am rănit de durere, cuvintele cu care am mușcat, sângele sărat închegat pe fruntea cu care am doborât ziduri. Pentru o singură înfrângere cu brațele deschise. În care să mă strâng cald, neauzită, limpede în lacrimile celui care s-ar fi sfâșiat, cuprinzându-mă.

Pentru o singură șansă de a fi din nou copilă. Nu fiară. Pentru că făptura răzbătătoare, impecabil oțelită, din oglinda mea e o fiară. Care a învățat să învingă învingându-se pe ea. Prima. Și apoi a luptat să rămână singura.

Dar cumva, nimeni nu s-a priceput tainei îmblânzirii ei. Nimeni n-a întrebat vreodată ceva, pentru că pe oamenii puternici nu-i întreabă niciodată nimeni nimic și, din aceleași motive, toată lumea îi iubește. Fără milă. Și încă și mai mult când pierd. Da, oamenii puternici pierd și ei. Niciodată definitiv. Și ne tot mândrim cu asta în loc să fugim ca dracu’ de tămâie de atâta amar de izbândă.

Nu, nu mă plâng. N-aș schimba nimic. N-aș ști cum. Tu, eu, toți câți suntem, căliți în focurile vieții, ne iubim cicatricile. Le privim a speranță de câte ori nu mai putem duce. Ele sunt dovada că am supraviețuit. Și vom continua s-o facem.

Pe  măsură ce timpul fuge, armura mea de ani, bătălii câștigate, tălpi arse, rugi răspunse, răni închise, cearcăne vindecate și aripi crestate de furtuni, îmi vine tot mai bine. Mi-e caldă și dulce ca un culcuș de sălbăticiune în iarnă. Mi-au rămas a om blând doar mâinile împreunate peste inimă și între ele, cuibărită, copila cu ochi de ambră și bucle năstrușnice care am fost la început. Singura în fața căreia îmi plec ochii.

Singura pentru care aș trece la pas iadul cerând din nou, fără să clipesc, putere nouă.

Putere s-o fac să râdă, să se joace, să se lase mângâiată, ocrotită, iubită. Fără nicio întrebare. Putere să se lase ajutată, să ceară, să primească, să cânte, să iubească. Fără nicio măsură.

Putere să renunțe, să aștepte, să plângă, să greșească, să uite, să bucure. Fără niciun regret.

De fapt… din mine n-aș lăsa-o să păstreze nimic. Doar ruga de a rămâne mică în toate. Seninul din „Facă-se voia Ta!”, în care sălășluiește mântuirea de frica pentru ziua de mâine. Liniștea din a fi iubit. Precum în Cer așa și pe Pământ.

Din care minuni toate, și-ar făuri credința nestrămutată că, doar apărată în brațele celui care o iubește, poate câștiga fără să fie nevoie să ridice vreo armă, toate bătăliile pentru care s-a născut.

Fără să fi fost vreodată nevoie să fie puternică."

Multumesc 

Anca Constantin