Dă-mi, pădure,-un dram de tihnă...
Violetta Petre
Primește-mă pădure, pe ramul tău să plâng, că nu mai am nici brațe, nici umeri să le strâng...
Sunt lacrimi de durere ce sapă-n carne vie, mă văduvesc de muză și curg în poezie...
Și dă-mi din seva verde, trupul să-mi primenesc, foșnește-mi frunze-n gânduri, din somn să mă trezesc...
Să mă adăp din tihna inelelor din trunchiuri și liniștea din ele s-o împletesc mănunchiuri,
Să mă golesc de păsuri ce-au depășit măsura, doar tu, pădure deasă, înghite-le cu mura
Copilăriei mele ce încă zburdă-n crâng... nu o mai simt, pădure, de-atâta rău în gând...
Primește-mă-n tăcerea ce-o ai ca pe un leac și-nvață-mă, pădure, și pe mine să tac!
Mi-e foame de-acalmie, mi-e zbuciumul prea greu, nu-l ușurează nimeni și niciun Dumnezeu
Nu-mi mai aude drama ce țipă-n albe nopți, când ielele-mi trag viața, hlizindu-se, la sorți...
Am căutat refugiu în versul violet, dar și-a schimbat decorul în schit de-anahoret
Unde lipsesc vocale orfane de lumini și doar la ziduri groase mai poți să te închini...
Primește-mă, pădure, n-am unde să mă duc, printre atâtea cuiburi, vreau doar un cuib de cuc...
Am lanțuri la picioare, puterile în chingi... dezleagă-mă, pădure, și rănile să-mi lingi!
Te-oi curăța de mană și uscături în zori și să nu-ți fie teamă că-ți voi călca pe flori...
Doar, lasă-mă să bântui prin tine cât mai am dintr-un amurg ambiguu albastru cât un dram...
Se pare că destinul îmi e încă damnat, când m-a primit pădurea, copacii s-au uscat...
27.05.2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu