CORINA-ROTH

 La mulți ani, Mihai Mălaimare!👏

Actor, regizor, directorul Teatrului Masca, Mihai Mălaimare împlineşte astăzi 68 de ani

 

„Mi-e teamă că sunt un om bătrîn.

Iată o constatare pe care nu am cum să o evit.

Ce înseamnă asta?

Doar unele lucruri, pentru că în sinea mea nu recunosc vîrsta pe care o am şi chiar nu cred că o am. Mi-e greu să slăbesc, nu mai am chef să trag de fiare, chiar dacă ştiu că aşa ceva este obligatoriu, nu mai pot face salt mortal, gîfîi dacă urc repede cîteva scări, nu cred că mai ţin la un cross făcut ca lumea, nu mai am voie să beau o sticlă de bere în splendoarea totalităţii sale, de mîncat ce să mai vorbesc, şi alte eforturi îmi cam sînt drămuite, dar eu îi dau înainte şi dacă pot, şi văd că pot, trec peste aceste inconveniente cu alura omului care are treabă, care nu are vreme de mărunţişuri.

M-am născut la Botoşani şi asta spune totul.

N-aş fi putut fi actor dacă nu mă năşteam acolo, n-aş fi putut fi ceea ce sînt dacă nu creşteam acolo, n-aş fi putut gîndi cum gîndesc dacă nu începeam să descopăr lumea acolo.

Probabil că despre Botoşani voi mai vorbi, voi mai scrie, dar pentru cei care au cartea mea DEMISIA, pot găsi acolo motivele mîndriei mele de a fi botoşănean.

Am venit în Bucureşti în 1969.

Am dat la Institut şi am luat cu ultima medie. Nu am fost singur, cred că eram vreo 12, şi am terminat primii, dovada că şi profesorii puteau greşi la admitere, dovada că noi, moldovenii (eram foarte mulţi, dar nu numai) ştim ce vrem şi eventual asta mai înseamnă cîteva lucruri pe care le trec sub tăcere acum.

Am terminat în 1973, ca şef de promoţie (împreună cu Olga Delia Mateescu).

Aveam de ales: Botoşani sau Bucureşti.

Am ales Bucureştiul, am ales Teatrul Naţional.

Cred că am ales corect. Viaţa mi-a dovedit că nu m-am înşelat, cel puţin în această privinţă şi iată că o primă decizie importantă m-a adus pe un drum pe cît de frumos pe atît de periculos căci eram singur, fără sprijin, singur să decid, singur să încerc, singur să renunţ, singur să înving şi foarte singur să fiu învins.

Le-am cunoscut pe toate şi Dumnezeu m-a ajutat, aşa cred că au stat lucrurile, pentru că fără El ar fi fost imposibil.

Bunicul meu dinspre mamă, Dumitru Patatu, rudă cu Raluca Iurascu, îmi spunea că nu prea are chef să se ducă la biserică deoarece pe el îl aşteaptă Dumnezeu în fundul grădinii sub nuc şi au convorbiri serioase.

    La ce să mă întîlnesc acolo, la biserică, cu prostii, îmi spunea, nu-i văd toată ziua, nu mă lovesc de ei în fiece clipă? Măcar cu Dumnezeu să fiu singur!

Şi ce dreptate avea, şi cît de mult avea să semene nepotul său cu el, măcar în disperarea faţă de prostia din jur dar şi faţă de propria prostie, căci pe asta, chiar dacă nu o recunoaştem, o purtăm în frunte că pe chipiu.

Am ajuns la Naţional.

Am jucat, nu mult dar destul, nu grozav dar uneori straşnic, m-am pregătit pentru ce avea să urmeze, pentru MASCĂ.

Am întîlnit acolo, la Naţional, oameni extraordinari şi, iarăşi, dacă aveţi cartea ŞANSĂ, puteţi afla acolo care au fost şi cît de mult mi-au marcat existenţa.

Teatrul Naţional este pentru mine împlinirea unui vis scurt care urma să mă trezească la o realitate superbă, creată de mine şi slujita cu sîngele şi sănătatea mea.

Dacă cineva mi-ar pune întrebarea aceea prostească:

    Ai lua-o de la capăt?

Aş răspunde aproape strigînd:

    Da, aş lua-o de la capăt şi fără niciun fel de ezitare!

 

Cine este suportul unui actor ?

Un singur răspuns: familia. Pentru că un actor adevărat nu este decît un om obişnuit, absolut obişnuit în viaţa de toate zilele şi doar pe scenă îl deosebeşte harul de ceilalţi oameni, doar acolo se înaltă şi izbuteşte să fie artist. Nu mă omor după capete întoarse după mine pe stradă, dar aş minţi să spun că le detest sau le ignor. Din contră, dacă oamenii îmi zîmbesc sau mă salută cu bucurie, chestia asta îmi face plăcere şi mă pot opri şi discuta, chiar mă bucur şi asta îmi adăugă ceva la zestrea de forţă pe care trebuie să o am cu mine mereu.

Îmi place la nebunie să fac piaţă, folosesc timpul să mai trag o privire şi la standurile cu scule, probabil că ţăranul din mine vorbeşte ori de cîte ori mă aflu în preajma unui magazin de aparatura pentru grădină, pentru casa. Dar cel mai mult îmi place să cumpăr şi să cultiv flori. Asta da, asta este o chestie fantastică. Florile sînt ca şi animalele, fiinţe care au nevoie de tine, care te răsplătesc dacă le îngrijeşti şi-ţi dăruiesc clipe absolut superbe.

Cumpăr cu bucurie legume, fac nişte ciorbe de legume fără egal pentru că nu prăjesc nimic, totul este fiert şi unele dintre legume trebuie să rămînă crocante, e o nebunie, ce mai!

Dacă izbuteşti să-ţi oferi cîteva clipe cu ai tăi, dacă poţi mînca împreună cu ei, dacă poţi vorbi despre una, despre alta, dacă ai timp să-ţi vezi copiii crescînd, atunci şi viaţa ta de artist va fi mai bogată şi mai adevărată. De cîte ori am izbutit să fac ceea ce spun? De prea puţine ori, din păcate, şi din cauza asta şi nemulţumirile proprii faţă de realizările mele de actor sunt pe măsură.

Oare o să-mi vină mintea la cap? Sper, numai că trebuie să se petreacă asta cît mai curînd posibil.

Cine sunt ei?

Soţia mea este Anca Dana Florea, regizor de teatru, omul care m-a schimbat, care m-a determinat să-mi găsesc drumul şi să am curajul să merg pe el.

Copiii mei, Mihai, Nica, Ştefan şi Catinca sînt grozavi şi sper din toată inima să fie fericiţi şi să se împlinească professional.

Îmi place să cred că au ceva de spus în arta românească şi că eu sunt doar un vîrf al icebergului numit Malaimare.

Mihai este un cineast care are deja un CV mai mult decît impresionant, Nica va fi un muzician cu renume, sper, Ştefan are un umor frust şi scrie absolut incredibil pentru vîrsta lui, iar Catinca este frumoasă, deşteaptă şi teribil de talentată.

Sunt mîndru de ei şi, dovada că sunt bătrîn, mă gîndesc uneori şi încerc să mă văd peste cîţiva ani cu oarece nepoţi pe genunchi. Vor fi şi ei, sunt sigur, frumoşi şi talentaţi.

 

Şcoala primară şi liceul le-am făcut la Botoşani

Au fost ani grozavi în care am evoluat cum am putut, fără a fi condus de mînă de cineva. Pentru noi, eu şi sora mea, important a fost dintotdeauna să învăţăm că lumea, să ne facem treabă cît mai bine. Stă probabil în sîngele nostru această comandă şi nu i-am rezistat. Din punctul acesta de vedere am considerat adesea că am fost proşti, dar asta era pe atunci situtia. Am şi ceva regrete legate de perioada aceea, dar cum lucrurile nu mai pot fi îndreptate prefer să cred că mai importante pentru noi au fost determinările legate de nevoia de a munci, de a răzbate, de a fi la înălţimea unor standarde. Ne-am străduit, aceasta este realitatea şi, în multe privinţe, chiar am izbutit.

Şcoala de muzică şi Liceul “A. T. Laurian” sînt reperele acelor ani şi, cel puţin din punct de vedere statistic, sînt serioase.

Facultatea la Bucureşti, după un examen de admitere fulminant, care a ocupat imediat fotoliile puse în joc, dar s-a văzut în faţa unei situaţii fără ieşire. Mai erau şapte locuri şi eram 12 candidaţi cu aceeaşi medie. Am aşteptat două săptămîni, fiind în fiecare zi adunaţi în faţa uşii facultăţii. Cînd, în sfîrşit, a apărut aprobarea Ministerului Învăţămîntului de suplimentare a locurilor astfel încît toţi cei 12 să fim consideraţi admişi, un urlet de victorie şi fericire a ieşit din piepturile noastre. Mai aveam, în afară de banii de bilet de tren, vreo cinci lei cu care am dat o telegramă acasă scriind un singur cuvînt: VICTORIE!

Cei 12 care am intrat ultimii am terminat primii Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale Bucureşti. Am meritat, cu alte cuvinte, suplimentarea.

Într-o zi primesc un telefon de la Radio, mă invita Dan Puican la o înregistrare. Era Muscata din fereastră, de

V. I. Popă, debutul meu radiofonic şi s-a născut acolo şi atunci o imensă iubire, căci Radioul este o şcoală de viaţă şi de meserie fantastică. M-am întîlnit la un microfon cu marii actori ai acestei ţări, am învăţat, m-am jucat, am izbutit şi eu, la rîndu-mi, cîteva creaţii de excepţie.

La Teatru, la Varietăţi, la Copii, am venit uneori zi de zi. Am vorbit şi am cîntat cît am putut şi asta m-a făcut fericit. Acum, de cînd sînt politician, nu prea m-au mai chemat, deşi Vasile Manta, săracul, tot încearcă. Îmi pare rău că au considerat cu de la sine putere că nu aş avea timp să mai vin, pentru Radio las dracului tot, dar este adevărat că am foarte multe lucruri de făcut şi trebuie să mă anunţe mereu ca să nu uit, probabil că asta i-a deranjat şi m-au cam părăsit. Dar, cînd am cîte o ocazie, îmi face o imensă plăcere să fiu din nou alături de ei toţi. Am amintiri superbe, dar poate într-o carte, cine ştie, cred că mai degrabă acolo le-ar fi locul decît pe un site.

La Televiziune cred că am debutat cu un rol într-o piesă regizată de Domniţă Munteanu, jucăm alături de un fost mare boxer roman, boxam împreună şi eu trebuia să-l fac KO. El a fost absolut ok, nu m-a lovit deloc, a mimat cît a putut de bine, eu, că orice actor debutant, m-am lăsat furat de interpretare şi l-am bătut de-a fir-a par că un mitocan. Nu s-a supărat, ba, întîlnindu-ne acum cîteva săptămîni, mi-a strîns mîna şi m-a bătut pe spate. Mulţumesc, dar sunt un dobitoc, am uitat cum îl cheamă.

Am jucat enorm în producţiile Televiziunii, am jucat orice, teatru, varietăţi, copii, tot ceea ce mi s-a propus. N-am refuzat nimic şi cred că bine am făcut. Sunt şi acolo cîteva lucruri filigranate, sunt şi multe care trec la grămadă, dar, una peste alta, Televiziunea şi Radioul au constituit una din marile şcoli de teatru prin care am trecut.

Teatrul Naţional este, fără doar şi poate, un capitol fabulos din viaţa mea. Există în zidăria să cam un metru pătrat făcut cu mîinile mele, sunt foarte mîndru de chestia asta. Acolo s-au petrecut sumedenie de lucruri cu mine că actor şi ca om. Jucăm, îmi aduc aminte că acum, în Îmblînzirea scorpiei, un spectacol în care Mihai Berechet mă distribuise într-un rol pe care l-am inventat eu, spuneam textele din paranteze, anunţăm intrările actorilor, era caraghios, şi într-o zi am primit de la socrul meu de la Piteşti vestea că s-a născut Mihai. N-aş fi crezut că poţi să simţi aşa ceva, absolut senzaţional, parcă zburăm, era ceva care nu putea fi explicat, aproape răcneam de fericire, după spectacol am avut febră musculară, chestie care era absolut nouă pentru mine.

    Cine eşti dumneata?, m-a întrebat Botta într-o zi în culise.

    Sînt Mihai Malaimare, maestre!

    Pe cuvîntul tău?

    Aşa mă cheamă.

    Ştii ceva, nici nu este rău, da, da, nu este rău!

După aceea îmi zîmbea şăgalnic de cîte ori mă întîlnea.

Beligan, Calboreanu, Giugaru, Piersic, Damian Crasmaru, Petrut, Cozorici, Rautchi, Hudac, Irina Rachiteanu, Marcela Rusu, Coca Andronescu, Dragă Olteanu, Ileana Stana Ionescu şi cîţi şi mai cîte, Doamne ce amintiri, Doamne ce mai întîmplări în ŞANSĂ, ultima mea carte, puteţi afla mai multe.

Am plecat de acolo în ’90.

Întîi pentru că am decis să o iau de la capăt şi să înfiinţez, practic, propria mea companie, care a devenit în cîteva zile un teatru de stat sub numele de Mască, şi al doilea pentru că la Naţional venise director Andrei Şerban, omul care a pus Naţionalul pe butuci, după părerea mea. Nu mai era loc pentru mine acolo şi bine am făcut că am plecat. Dar păstrez în sufletul meu convingerea că fără Naţional nu aş fi putut fi ceea ce sînt acum.

Sunt un tip sportiv de cînd mă ştiu. Am jucat fotbal şi în divizia raională, eram elev la Liceul Laurian şi echipa acestuia a activat un sezon în această divizie, iar eu cred că am jucat cîteva meciuri. Eram portar. Nu eram rău, dar cam mărunt, abia ajungeam la bară de sus, dar aveam curaj şi mă aruncam după minge cu o disperare care a atras la un moment dat atenţia profesorului de sport care conducea echipa de handbal a liceului. Ei bine, m-a chemat la echipă, m-a pus în poartă şi a dat drumul la un meci de antrenament. Nu mai apărasem niciodată la handbal şi, tocmai cînd mă gîndeam eu, stînd acolo în poartă, cum dracul va fi, apuc să văd că vine spre mine o ghiulea, mă arunc după ea ca la fotbal, mingea mă izbeşte în încheietura mîinii, mi-o întoarce pe dos de am văzut stele verzi şi, evident, se duce naibii în poartă. Mă ridic de jos enervat la culme şi mă duc direct acasă, profesorul îmi dă 4 la sport şi eu, chiar apucat nevoie mare, mă duc la un doctor care îmi dă scutire definitivă şi, uite aşa, s-a ales praful de bucuria mea la orele de sport. La facultate am reluat fotbalul pînă ne-au bătut aia de la operatorie. Cînd am făcut echipă de fotbal a catedrei de actorie, fiecare dintre noi avea cîte o poreclă. Am pe undeva caietul cu caricaturile noastre făcute de Nuni Anestin. Porecla mea era “caleasca” nu ştiu de ce, poate pentru că eram suficient de crăcănat, dar mie mi-a plăcut.

La Naţional m-am apucat de tenis de cîmp. Eu, Johny Georgescu, Mihai Tudor, tehnician la pompe, Toto Vanatoru, directorul adjunct, Ion Ghiciu, şeful serviciului personal. Efectiv am învăţat singuri. Ne-am luat rachete, aşa cît mai ieftine, Reghin, evident, şi i-am dat drumul la terenul Radioului. Mamă, ce de rachete am rupt, ce de mai nervi, ce răcnete, ce strigăte de bucurie cînd ne-a intrat primul rever, asta pentru că ne uităm că nebunii la meciurile de tenis şi încercam să învăţăm din ce vedeam. Da, tenisul mi-a plăcut şi, mărturisesc că şi acum, cînd am timp, alerg la teren şi mă tîrîi că o moluscă amintindu-mi de vremurile cînd chiar alergam că lumea. O tempora!

Joc şi ping-pong, am înfiinţat la Naţional şi o echipă, eram destul de bun, credeam eu, l-am invitat şi pe unul din cei mai titraţi antrenori de ping pong, ne pregătim noi şi intrăm într-o competiţie. Toţi ai mei iau bătaie de la tot felul de tipi, destul de greu, dar iau bătaie. Eu cad cu un moşneag care abia se tîrîia, era şi destul de mic, avea o amărîtă de paleta, faţă de chinezească mea, eu eram în trening super mişto, tocmai îl cumpărasem, el, vai de lume. Începe meciul şi se termină după cîteva minute, efectiv chestie de 10 minute, omul bătîndu-mă la trei seturi în timpul cărora eu am cîştigat un singur punct şi ăla cred pentru că a ratat el. Mai tîrziu am aflat că fusese campion naţional la ping-pong sau cam aşa ceva.

Care este libertatea unui actor?

Cred că mijloacele sale de expresie în primul rînd. Cu cît ştie mai multe, cu atît este mai liber un actor. Reforma în domeniul artei actorului de aici trebuie să pornească. Admiţînd că toţi sunt talentaţi, supoziţie necesară pentru demonstraţie, ceea ce îi va deosebi pe unul de celălalt este cantitatea de mijloace de expresie. Ce ştie să facă un actor? La noi cel puţin este suficient să aibă un text în faţă. A se citi cartea lui Sava (Teatru cu măşti), unde strigătul de disperare al acestui imens regizor de teatru este asurzitor.

La IATC, unde am fost profesor cîţiva ani am încercat să impun sistemul meu, dar fără vreun succes oarecare, căci studenţii erau leneşi şi nepricepuţi iar profesorii, incapabili ei înşişi să înţeleagă acest demers, nu ezitau să mă întrebe în gura mare:

– De fapt ce-i înveţi tu? Step, pantomimă, acrobaţie? Asta e teatru?

La ce bun să-i fi întrebat acelaşi lucru şi eu? La urma urmelor, viaţa te face artist, aici avea perfectă dreptate Cojar.

Cum să le explic că nu se poate dansa pe scenă fără să ai o poveste în subsidiar, că nu există gest în sine ci doar poveste, adevăr. Nici nu ştiu dacă actorii care păreau a înţelege ceva din ce le spuneam au fost în stare ei înşişi să traducă în faptă acest adevăr, dar pot depune mărturie eu că atunci cînd sunt pe scenă mă vizitează umbre, chipuri, întîmplări. Mă rog, nu este aici locul unei teorii a gestului.

Cert este că atunci cînd mă duc cu trupa la Metrou sau în parc, acolo unde sute de oameni se strîng în jurul nostru şi unde aplauzele şi zîmbetele nu contenesc, bucuria pe care o resimte actorul vine să răsplătească efortul orelor nenumărate de antrenament specific. Cert este că dacă vrei să te bucuri, trebuie să trudeşti" www.malaimare.ro

Su

rsa:

https://www.facebook.com/435197266592601/posts/3998735563572069/

Foto: Facebook