CORINA-ROTH

 Memoria zilei

134 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu…15 iunie 1889

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: " Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania “Mai am un singur dor”. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei."

 RUGACIUNE de Mihai Eminescu

 Craiasa alegându-te

 Ingenunchem rugându-te, 

Inalta-ne, ne mântuie 

Din valul ce ne bântuie;

 Fii scut de întarire 

Si zid de mântuire,

 Privirea-ti adorata

 Asupra-ne coboara,

 O, maica prea curata 

Si pururea fecioara, Marie! 

Noi, ce din mila sfântului 

Umbra facem pamântului,

 Rugamu-ne-ndurarilor 

Luceafarului marilor; 

Asculta-a noastre plângeri, 

Regina peste îngeri,

 Din neguri te arata, 

Lumina dulce clara, 

O, maica prea curata 

Si pururea fecioara, Marie!

Atât de fragedă... 

Mihai Eminescu 

 Atât de fragedă, te-asameni

 Cu floarea albă de cireş,

 Şi ca un înger dintre oameni

 În calea vieţii mele ieşi.

 Abia atingi covorul moale,

 Mătasa sună sub picior,

 Şi de la creştet pân-în poale

 Pluteşti ca visul de uşor.

 Din încreţirea lungii rochii

 Răsai ca marmura în loc -

 S-atârnă sufletu-mi de ochii

 Cei plini de lacrimi şi noroc.

 O, vis ferice de iubire,

 Mireasă blândă din poveşti,

 Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

 Mi-arată cât de dulce eşti,

 Cât poţi cu-a farmecului noapte

 Să-ntuneci ochii mei pe veci,

 Cu-a gurii tale calde şoapte,

 Cu-mbrăţişări de braţe reci.

 Deodată trece-o cugetare,

 Un văl pe ochii tăi fierbinţi:

 E-ntunecoasa renunţare,

 E umbra dulcilor dorinţi.

 Te duci, ş-am înţeles prea bine

 Să nu mă ţin de pasul tău,

 Pierdută vecinic pentru mine,

 Mireasa sufletului meu!

 Că te-am zărit e a mea vină

 Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,

 Spăşi-voi visul de lumină

 Tinzându-mi dreapta în deşert.

 Ş-o să-mi răsai ca o icoană

 A pururi verginei Marii,

 Pe fruntea ta purtând coroană -

 Unde te duci? Când o să vii?

Povestea teiului 

     de Mihai Eminescu 

- Blanca, ştii că din iubire

Făr' de lege te-ai născut;

Am jurat de la-nceput

Pe Hristos să-l iei de mire!

Îmbrăcându-te-n veşmântu-i,

Lepădând viaţa lumii,

Vei spăşi greşala mumii

Şi de-o crimă tu mă mântui.

- Traiul lumii, dragă tată,

Cine vor, aceia lese-l,

Dară sufletul mi-e vesel,

Tinereţea luminată;

Danţul, muzica, pădurea,

Pe acestea le-ndrăgii,

Nu chiliile pustii

Unde plângi, gândind aiurea!

- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Cum am spus, aşa rămâne;

Pentru drumul cel de mâine

De cu azi te pregăteşte!

Mâna Ea la ochi şi-o ţine,

Toate minţile-şi adună,

Să ia lumea-n cap, nebună,

Parc-atâta-i mai rămâne.

Calu-i alb, un bun tovarăş,

Înşeuat aşteapt-afară,

Ea picioru-l pune-n scară

Şi la codru pleacă iarăşi.

Sara vine din arinişti,

Cu miroase o îmbată,

Cerul stelele-şi arată,

Solii dulci ai lungii linişti.

Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi şi sfânt,

Ce cu flori pân-în pământ

Un izvor vrăjit ascunde.

Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduioşare

Tot mai tare şi mai tare,

Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea, sunând din valuri -

Sus în codri de pe dealuri

Luna blândă ţine strajă. -

Ca din farmec Ea tresare,

Şi privind uimită-n lături,

Vede-un tânăr chiar alături,

Pe-un cal negru e călare...

Oare ochii ei o mint,

Sau aievea-i, adevăru-i?

Flori de tei el are-n păru-i

Şi la şold un corn de-argint.

Ea privi atunci în jos,

Trece mâna pe la tâmple,

Iară inima-i se umple

De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape

Şi cerşea copilăreşte;

Al ei suflet se răpeşte

De închide-a ei pleoape.

Cu o mână îl respinge,

Dar se simte prinsă-n braţe,

De-o durere, de-o dulceaţă

Pieptul, inima-i se strânge.

Ar striga... şi nu se-ndură,

Capu-i cade pe-a lui umăr,

Sărutări fără de număr

El îi soarbe de pe gură;

O desmiardă ş-o întreabă,

Iar ea faţa şi-o ascunde,

Şi aşa de-ncet răspunde

Cu o voce dulce, slabă.

Tot alături călăresc,

Nu au grija nimănuia,

Şi de dragi unul altuia

Ei din ochi se prăpădesc;

Se tot duc, se duc mereu,

Trec în umbră, pier în vale,

Iară cornul plin de jale

Sună dulce, sună greu.

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăştiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe... mai departe...

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ţine strajă,

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea sunând din valuri.

Teiul lui Eminescu

Este un tei cu o vârstă de aproximativ 540 de ani, aflat în Parcul Copou din Iași. 

Este cel mai bătrân copac din Grădina Copou și unul dintre cei mai importanti arbori monument de pe teritoriul României.

În fața teiului se află un bust de bronz al lui Mihai Eminescu, opera sculptorului Ion Mateescu. 

Atașamentul lui Mihai Eminescu pentru tei pare să fie o nostalgie germanică, din perioada studiilor facute de poet la Viena si Berlin. 

La moartea sa, poetul a fost înmormântat în cimitirul Bellu, sub un tei.

În prezent, arborele este vizitat regulat de turiști, dar și de localnici, fiind în continuare popular în rândul îndrăgostiților și al iubitorilor de poezie.

Sursa: Wikipedia