CORINA-ROTH

 Mi-a plăcut mult comentariul scriitorului

MULȚUMIM

de Adrian Georgescu Jr.

Asta voiam: o echipă națională care să nu ne lase să-i vedem meciurile pe scaun. Să avem din nou inimile în gât și ochii măriți de emoție.

Da, s-a văzut diferența de valoare între olandezi și români. Au fost clar mai buni. Nici nu avea cum fi altfel, mai ales că au jucat de departe cel mai bun meci al lor de la acest campionat. Da, au fost multe momente în care ne-am apărat, ne-au dominat, am primit goluri, am greșit.

Dar și inima voastră mare s-a văzut. Ooo, cum s-a văzut! Nicușor Stanciu alergând cât pentru trei meciuri. Ianis Hagi jucând și fundaș stânga, și mijlocaș, și atacant, cu bandajul pe cap. (Niciodată nu a semănat Ianis mai mult cu Gică decât în acest meci. Nu ca reușite – nu cred că sunt mai mult de 10-12 fotbaliști în istoria fotbalului care să poată pretinde asta -, ci ca lider. A avut energie, a avut voință, a încercat). Niță, chiar dacă a ezitat la primul gol, a zvâcnit ca o scânteie prelungă între electrozi la șuturi care păreau imparabile.

Nicio secundă nu v-am văzut renunțând, dezumflați, resemnați. Asta e mare lucru pentru un popor care are uneori probleme în a-și găsi motivația. În sport, nu te lupți numai cu adversarul, ci mai ales cu tine însuți. 

E o secvență în „Zbor deasupra unui  cuci”, când un tip, McMurphy, ajuns într-un ospiciu pentru a scăpa de o condamnare, află că ceilalți pacienți sunt acolo din proprie inițiativă. Ceva se rupe atunci în cartoforul bețiv, caftangiu și iubitor de viață. Pune pariu cu ceilalți pacienți că va ridica o ladă masivă din sala de dușuri, fixată de podea.

Când o apucă, pentru o secundă - spune naratorul, el însuși pacient -, toți au crezut că o va face, pentru că energia lui părea de nestăvilit, deși nici trei oameni solizi n-ar fi putut clinti, darămite ridica, acea ladă. Iar McMurphy se opintește, pufnește, se străduiește, încearcă. Apoi mai încearcă o dată. De-abia apoi renunță. „N-am putut”, le spune McMurphy, ieșind din încăpere, „dar eu măcar am încercat”.

Atunci încep toți să creadă. La sfârșit, toți pacienții părăsesc, din proprie voință, spitalul. Când descoperi această forță, nu e nimic care să te mai poată ține pe loc.

Acum am început și noi să credem. Vă mulțumim că ați încercat cu adevărat, fără alibiuri, fără scuze, fără fițe. Aveam nevoie să vă vedem făcând asta.

Aceste meciuri, că au fost victorii, egaluri sau înfrângeri, au un efect terapeutic. Mulți copii din România, văzându-vă, nu vor mai crede că sunt din start sortiți eșecului, ci vor lupta să se ridice. Asta e mai important poate și decât titlul european.

Pe care, la următoarea ediție, ne-ar plăcea totuși să-l luați.

Publicul român, cântând într-o singură voce la sfârșitul meciului, asta vă spune: mulțumim! 

Foto: Imago Images