CORINA-ROTH

 Cuvintele din urmă 

     Adrian Păunescu

A mai rămas un fir aşa subţire,

Că nici să mă agăţ de el nu pot,

Ce pot să vă mai spun, la despărţire,

Decât să vă salut, şi-atâta tot?

Otrava-mi urcă-n degete şi-n glezne,

Mă simt mai bine astăzi ca oricând

Şi chiar şi testamentul mi-e mai lesne

Decât mi-au fost scrisorile de rând.

Nu cer nici daune şi nici vendetă,

Desigur că un pic mă mai şi tem,

Iar trupul meu, nevolnicul, regretă,

Dar mor dintr-o eroare de sistem.

Nu-i nimeni vinovat, până la urmă,

Nu-s vinovaţi nici cei ce m-au ucis,

O dogmă a intrat adânc în turmă

Şi falsul ei ne urmăreşte-n vis.

Şi nici nu fac reproşuri nimănuia,

Nu-s vinovaţi nici nesătuii duri,

Le spun, la despărţire, "Aleluia"

Şi-i las să se întoarcă în păduri.

Cei ce-au suflat în mine, să mă stingă,

Nu pot intra-n posteritatea mea,

Îi las mărunţi, sub ultima lozincă,

Şi mă întorc cu spatele la ea.

Nu-mi trebuie proces de răzbunare,

Ei m-au ucis că n-au putut mai mult

Şi, totuşi, crima asta nu mă doare,

Pe cât mi-e dor de-al luptelor tumult.

Mi-e dor să fiu în epocă de gardă,

Să cad în brânci de muncă şi de chin

Şi tălpile picioarelor să-mi ardă,

Când către pat abia mai pot să vin.

Acestui testament, ce va rămâne,

Îi trebuie un adevăr curat:

Că eu, pe omul patriei române,

În tot ce am făcut, nu l-am uitat.

N-am fost perfect, aproape dimpotrivă,

Mai imperfect decât parbrizul spart,

Dar n-am intrat cu nimeni în derivă,

De la comoţii, până la infarct.

N-am fost beţiv şi, poate, de aceea,

Beţivii toţi au zis că sunt beţiv,

Dar mi-au plăcut ideea şi femeia,

Pe ele le-am trăit definitiv.

Am pătimit destul la mine-n ţară

Şi, totuşi, am avut şi mult noroc,

Că mi-a plăcut aproape să mă doară

Nedreptul chin al fiecărui loc.

N-am fost sărac, dar am iubit săracii

Şi-am fost cu ei, atunci când le-a fost greu,

Şi, pe pământul sfânt al vechii Dacii,

Am mai crezut în noi şi-n Dumnezeu.

Am cunoscut problemele cumplite

Cu care ţara mea s-a confruntat

Şi, căuzaş bolnavei ei ursite,

N-am fost nici rege, nici aristocrat.

Dac-am produs cu inima cultură,

Nu-s vinovat de toată, într-adins,

Că, totuşi, partea artei cea mai pură

Din focul erei mele s-a aprins.

În rest, ar fi atât de bune toate,

Dar mi s-a-mbolnăvit întregul gând,

Simţind maimuţa cum în uşă-mi bate,

Un cap de jertfă, capul meu cerând.

Dar vă-nşelaţi, hiene nesătule!

De-ar fi să calc cu goale tălpi prin iad,

În mâna sumbrei voastre caraule

Nu pot să cad. Şi nici nu vreau să cad.

Mai bine mor voit printre ruine

Şi nu acuz pe nimeni de nimic,

Declar aici că răul e în mine

şi nici nu am puterea să-l explic.

Minciuna, suspiciunea mă omoară

Şi multele atacuri duşmăneşti,

Rămâi cu bine şi ai grijă, ţară,

Să-i birui şi să supravieţuieşti.

Iar tu, băiatul meu, prea tânăr încă,

Învaţă de la mine tot ce-ți spun,

Simţirea ta nu fie prea adâncă

Şi tu să nu fii niciodată bun.

Ca lama de cuţit păstrează-ţi firea

Şi milă pentru nimeni să n-arăţi,

Să izgoneşti din casa ta iubirea

Şi veşnic să declini singurătăţi.

Să-i dai şi sorei tale câte-o parte

Din tot ce-ţi las cu ultimul cuvânt,

Acum, când trebuie să plec în moarte,

Acum, când, vai, atât de singur sunt.

Şi, tuturor, suprema rugăminte

A unui muribund nefericit,

Să nu atingă fapte sau cuvinte

Fragila floare ce o am iubit.

Eu plec, dar vom rămâne împreună,

Vă voi veghea și vă voi și ierta,

Adio tuturor și noapte bună

Și vă aștept pe toți în noaptea mea. 😢😢😢😢