CORINA-ROTH

 Sufletele nu mor niciodată. Crăciun fericit lor, celor care își odihnesc aripile printre crengile cimitirelor și zboară liberi în cerurile nesfârșite.

Ne părăsesc asemenea frunzelor ce cad toamna, dar rădăcinile lor rămân adânc întipărite în țara amintirilor. Nu pleacă niciodată cu adevărat, ci se transformă, asemenea unui fluture ce-și părăsește crisalida, păstrându-și esența în inimile noastre.

Cei care ne-au iubit continuă să ne iubească dincolo de timp și spațiu. Timpul nu le șterge iubirea, ci o așterne mai adânc, ca o aripă de fluture ce atinge sufletul și lasă urme de dor. Vorbele lor calde, gesturile de afecțiune sunt picturi vii în sufletul nostru, ca o prezență veșnică.

În lacrimile ce se rostogolesc tăcut, vedem reflexia lor. Fiecare picătură poartă fragmente din dragostea lor. Lacrimile sunt cuvintele mute ale inimii, fluturii invizibili ai absenței ce șoptesc dorul unei ultime îmbrățișări.

Dragostea lor rămâne ca un râu liniștit, un zbor nevăzut sub firele vieții noastre. Este ca aripile unui fluture care bat necontenit, creând melodii ce ne alină nopțile solitare și ne încălzesc zilele reci.

Îi regăsim peste tot – în mângâierea blândă a vântului, în ecoul râsului lor, în parfumul florilor pe care le-au iubit, în paginile unei cărți sau în foșnetul ușor al aripilor unui fluture ce pare să ne șoptească tainic.

Când ridicăm privirea spre stele, știm că zboară printre ele, purtându-și aripile dincolo de infinit, zâmbind iubirii noastre. Nu au plecat, pentru că sunt parte din noi – țesute în firele invizibile ale sufletului, asemenea unui fluture care atinge cerul și pământul.

Și de Crăciun, îi simțim alături. În liniștea nopții sfinte, în lumina blândă a unei lumânări aprinse pentru ei, îi vedem cum zboară aproape, păstrându-se veghetori peste inimile noastre.