ÎMPĂCARE
de Cornelia Mazilu
În iarna-mi care prea repede se scurge,
Când cerul pe pământ nu vrea să ningă,
Ascult în piept cum mi se frânge,
Un dor de viață, care plânge.
Aud un trosnet care mă-nfioară- adânc,
Redeșteptând brutal visuri latente.
Izbind puternic mă lovește -n gând,
Dorința unei lumi mai drepte.
Se stinge-ncet tristețea ce-a durut,
Strigând în urma visurilor ne-împlinite.
În orice iarna e un început plăcut,
S-așterni covor din gânduri împletite.
Călcând cu pași ușori pe drumuri șerpuite,
Încerc să înțeleg că niciun drum nu-i drept.
În viață când pășești, oricât alergi pe ocolite,
Când nu te aștepți, ceva îți bate cu putere -n piept.
Ceva ce-ți spune să trăiești atât cât ți-este dat,
Cât mai frumos cu toate, să fii in armonie.
Să intri-n ritmul vieții.
Să trăiești curat. Șii împăcat,
Cu tot ce est
e dat, cu tot ce vă să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu