.jpg)
Poveste dispărută
Mă uit în jur - ce tristețe! Sur, glod, ceață, țârțâră... Cioroii, zburând haotic și agitați, nu mai vestesc, ca altă dată, gerul, dar un pic de frig. Lumea îmbrăcată ușurel, ca de toamnă, habar n-are că e sfârșitul lui decembrie. În aerul cald nici pomină de crivăț. Cred că nimeni nici nu mai cumpără cojoace, cușme de cârlan, fulare groase sau colțuni de lână. De pâsle - nici vorbă. Au rămas în istorie sau, uitate, stau aruncate în pod la vre-o bătrânică.
Îmi amintesc despre cum era iarna în sat, în copilăria mea, în zilele sărbătorilor de Crăciun. Un timp fermecător! O poveste frumoasă pe care, din păcate, nepoții n-o vor cunoaște și nu vor trăi în spiritul ei. Troienele înalte și sclipitoare erau ca un covor, pe drumuri alunecau sănii trase de cai, liniște profundă în care se auzea scârțâitul pașilor, de sub cușmele caselor, din hogeaguri, lin se ridica spre cer fumul... Deseori mama făcea focul în sobă de 2 ori pe zi. Dimineața - numai cu lemne, pentru a mai dezmorți casa și a ne găti ceaul. Aragazul fiind în bașcă, în bucătăria de vară, butelia de gaz îngheța. Să aprinzi primusul pe gerul cela numai pentru a încălzi un ceainic de apă, n-avea rost, căci deseori răbufnea și-ți trecea dorul de toate!
Seara, când ne adunam toți în casă, mama punea focul cu cărbuni. Noi rumeni, de la gerul ce ne pișca obrajii, ne cățăram obosiți lângă sobă și adormeam în căldura ei moleșitoare. Ne trezea mirosul de ceva bunișor. Săream în grabă (fără să fim poftiți), ne așezam în jurul mesei și, veseli, bălăbănind din picioare, înfulecam cu poftă turtele pufoase, însoțite de un ceai din flori de tei și dulceață de zmeură ...
Acele amintiri acum sunt doar o poveste. Poveste dispărută...
Silvia CIPOVENCO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu