.jpg)
Mama poetului Mihai Eminescu
– Raluca Eminovici fostă Iurașcu –
Poetul Mihai Eminescu și-a venerat mama, apropiați ai acestuia vorbeau despre un adevărat cult al poetului pentru mama sa de care i se făcea adeseori dor.
În anul fatidic 1876, Raluca Eminovici se stinge din viață, mărturii târzii îl arată pe Eminescu cu chipul îndurerat la ceasul înmormântării mamei sale. Aceeași durere sfâșiitoare reiese din poemul scris pentru Veronica " Pierdută pentru mine zâmbind prin viață treci!"
*
Pierdută pentru mine zâmbind prin viață treci!
....................................................................
Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,
Și totuși când pe dânsa cu țărn-a acoperit-o
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă...
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam: Unde esti mamă?
Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
Nu stiam ce-i cu mine și cum pot să rămân
În lume-atât de singur și-atâta de străin,
Si inima-mi se strânse și viața-mi sta în gât
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.
.....................................................................
*
Când Eminescu venea pe acasă, mergea la mormântul mamei sale din cimitirul Ipoteștilor, la bisericuța lor și stătea tăcut în reculegere, privind îndelung, meditativ pământul ce acoperea ființa din care pornise și căreia îi purta o imensă recunostință.
Copleșit de amintiri afându-se în decorul mormântului de la Ipotești, cu mulți salcâmii, poate presimțindu-și propriul sfârșit scrie poezia " O, mamă!...". Poezia e publicată în volumul "Poesii" în anul 1883, poezie dedicată mamei sale. O poezie emoționantă în care poetul își exprimă dorința arzândă de a fi din nou în preajma mamei sale, de a-i simți atingerea, de a-i auzi glasul.
Iubirea pentru mamă se contopește în ambele poezii cu iubirea pentru iubita sa.
Durerea și tristețea pierderii mamei sunt sfâșiitoare, iar la aceasta se adaugă suferința din iubire.
*
O, mamă...
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la crestet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simți-o-voi o dată umbrind mormântul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
foto: Raluca Eminovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu