CORINA-ROTH

 Înserarea 

de Vasile Cârlova 

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină

În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor, 

Şi zefirul mai rece începe de suspină

Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale, 

De zgomot mai de laturi eu totdauna viu, 

Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale, 

Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte, 

În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos, 

Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte

Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată, 

Pe care osteneşte vederea alergînd, 

Ş-a căria văzută de flori împestriţată

Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă

Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos

Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă

Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte, 

Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos

Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte, 

Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe

Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor, 

Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte

Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;

De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?

Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură

D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune

Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător, 

Ce prin Eho se duce şi altora le spune

Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere

Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;

El numai cîtodată rugîndu-se îi cere

Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte, 

Cînd razile de soare natura stăpînesc, 

Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte

Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă, 

Se urcă pe orizon cîmpiile albind, 

Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină

Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte

În braţurile sale p-oricare muritor ;

Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte

Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate, 

Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori, 

Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate

Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere, 

Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;

Oriunde veselia din inimă îmi piere, 

Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte

Fiinţa care poate să-l facă fericit, 

Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte, 

În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare, 

Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;

Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare, 

Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.

Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău  - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

Grafica: Nicolai Crasi