CORINA-ROTH

 După ce am divorțat, mi-a fost rușine să mă întorc la mama. Dar apoi am realizat că există un loc mai primitor decat casa părintească.

Stau pe marginea patului îngust, același pe care am dormit până la 19 ani, când am plecat la facultate. Acum, la 43 de ani, cu un divorț proaspăt și o valiză de haine, m-am întors în casa mamei. Ochii îmi sunt umezi, dar lacrimile refuză să cadă – s-au uscat în cei trei ani de când nu am mai călcat pe ulița satului.

"Ți-am păstrat camera așa cum era," spune mama, așezându-se lângă mine pe pat. "Doar am schimbat perdeaua, că se decolorase de la soare."

Camera miroase a levănțică și a flori de tei uscate. Mama pune mereu săculețe cu flori de tei în sertarele dulapului, ca să miroasă frumos hainele. Un obicei vechi, din vremuri când parfumurile erau un lux inaccesibil.

"Mai ții minte când ai plecat prima dată?" mă întreabă, netezind cuvertura de bumbac. "Țineai valiza aia veche, roșie, și ziceai că nu te mai întorci niciodată."

Zâmbesc prin lacrimi. "Era prea strâmt satul pentru mine atunci."

"Și acum?"

"Acum e prea largă lumea de afară."

Pe măsuță, într-o ramă simplă de lemn, o fotografie cu mine la absolvirea liceului. Zâmbesc triumfătoare, cu panglica de șefă de promoție petrecută peste uniformă. Alături, o poză mai veche, de la șapte ani, ținând un miel în brațe.

Mama se ridică încet, genunchii îi trosnesc. La 70 de ani, trupul ei voinic începe să cedeze, dar ochii încă îi strălucesc cu aceeași forță ca întotdeauna.

"Hai să mâncăm ceva. Ți-am făcut plăcinta aia cu dovleac, ca atunci când veneai de la școală și erai supărată."

Doar cine a plecat și s-a întors știe cât de vindicătoare poate fi nostalgia – te mângâie și te mustră în același timp.

În bucătăria mică, masa e acoperită cu o față de masă brodată. Aceleași farfurii din porțelan subțire, cu model albastru, același șervet împăturit lângă furculiță. Mama nu s-a schimbat în lucrurile care contează.

"Știi," spune ea în timp ce taie plăcinta, "când ai sunat să-mi spui că vii, am pregătit și camera mare. Credeam că vii cu el, cu copiii."

Tac, privind în castronul cu supă. După zece ani de căsnicie, nu am copii. Unul dintre multele eșecuri pe care nu știu cum să le explic.

"Viața nu merge mereu cum plănuim," adaugă mama, de parcă mi-ar fi citit gândurile. "Dar asta nu înseamnă că nu merge deloc."

Afară, soarele începe să coboare. Prin fereastra bucătăriei se vede nucul bătrân din grădină și dealurile înverzite. În depărtare, turnul bisericii strălucește în lumina asfinţitului.

"Mai ții minte când te urcai în nuc să citești?" mă întreabă. "Îmi făceai inima cât un purice, dar nu te opream. Tatăl tău zicea că dacă ai curaj să te urci acolo sus, meriți libertatea."

Zâmbesc. Tata a murit acum cinci ani. Nu am ajuns la înmormântare – eram într-o delegație în străinătate, iar soțul m-a convins că nu pot anula. Încă unul dintre lucrurile pe care nu mi le iert.

Nimeni nu mai crește copiii cum făceau părinții noștri - cu libertate și limite în măsuri egale, cu dragoste fermă și răbdare infinită.

După ce terminăm de mâncat, ieșim amândouă pe prispa casei. Serile de vară în sat au un ritm al lor – bătrânii ies pe bănci, câinii latră în depărtare, greierii își încep concertul.

"Rămâi mult?" mă întreabă mama, fără să mă privească direct.

"Nu știu," răspund sincer. "O săptămână sigur. Apoi... vom vedea."

Îmi strânge mâna.

"Cât ai nevoie. Casa asta e și a ta, mereu va fi."

În tăcerea care urmează, simt cum ceva începe să se vindece în mine. Nu divorțul, nu dezamăgirile, nu anii pierduți. Ci acea frântură din sufletul meu care a uitat că are un loc unde e primită necondiționat.

"Mâine mergem la piață?" o întreb, amintindu-mi de sâmbetele copilăriei, când mergeam împreună să cumpărăm brânză proaspătă și roșii de la țăranii din sat.

"Ca pe vremuri," zâmbește ea.

În depărtare, primele stele încep să apară. Îmi amintesc cum, în nopțile de vară, tata mă învăța constelațiile. Îmi spunea că stelele sunt aceleași oriunde aș merge în lume, așa că nu voi fi niciodată cu adevărat departe de casă.

Câte din tradițiile noastre or să dispară în generația următoare? Câte dintre poveștile pe care nu le-am spus copiilor noștri vor fi uitate pentru totdeauna?

"Mama," șoptesc, "îmi pare rău că n-am venit mai des."

Ea clatină din cap.

"Nu-i nimic. Acum ești aici."

Și poate atât e de ajuns pentru moment – să fii acolo unde trebuie să fii, cu oamenii care te-au iubit dintotdeauna, într-un loc unde timpul curge diferit și rănile se vindecă mai repede decât în tumultul orașului.

Când ne ridicăm să intrăm în casă, știu că, indiferent ce va aduce viitorul, am redescoperit ceva esențial: drumul spre casă nu se pierde niciodată cu adevărat, oricât de mult ai rătăci.

sursa

Internet