— Să cânti azi, cucule, să cânti... — murmură ea, privindu-și grădina trezită la viață.
Era Buna Vestire, iar Anica știa că în ziua asta cucul trebuia să-i dea un semn. Așa îi spunea bunica ei când era doar o copilă, și așa crezuse mereu. În fiecare an, când auzea cântecul cucului dinspre pădure, sufletul i se umplea de speranță.
Stătu un timp în liniște, doar vântul îi juca prin batic. Apoi, de undeva, din coroana unui păr bătrân, cucul cântă clar și limpede. O dată. De două ori. De trei ori. Anica închise ochii și zâmbi.
— Trei ani... trei ani mi-a mai dat Domnul... — își spuse ea, mângâindu-și crengile degetelor muncite.
Își amintea cum, în urmă cu mulți ani, la fel cântase cucul în ziua în care bărbatul ei plecase la Domnul. Atunci, cântecul fusese scurt, ca o răsuflare. De atunci, Anica trăia cu gândul că fiecare cântec al cucului îi mai aduce un strop de timp, un pic de răgaz pentru a-și mai duce rugăciunile și gândurile la cer.
Se întoarse în casă și aprinse candela în fața icoanei Maicii Domnului. O rugăciune blândă îi ieși de pe buze:
— Mulțumesc, Maică Sfântă, pentru anii ce mi i-ai mai lăsat...
În acea seară, tanti Anica se așeză în pragul casei și privi grădina. Pomii înmuguriseră, iar iarba se îndesea la poartă. Primăvara își urma cursul, și odată cu ea, sufletul bătrânei se liniștea. Căci în fiecare cântec al cucului, Anica găsea nu doar o măsură a timpului, ci și o făgăduință — că viața e frumoasă câtă vreme știi să-i mulțumești pentru fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu