CORINA-ROTH

 Am aflat că toți banii pe care îi dădeam băiatului meu la școală, el îi dădea unui așa-zis prieten, dar când am aflat de ce, am rămas șocată

"Treizeci de lei în fiecare zi? Ce faci tu cu banii, Vlade?" Vocea Ilenei răsună în bucătăria mică, în timp ce lingura de lemn lovește marginea oalei în care clocotea ciorba de fasole. Băiatul de cincisprezece ani stă pe scaunul de lângă sobă, cu ochii în podea.

"Nu mai ajungem cu banii până ii ia tac-tu, și tu în fiecare zi îmi ceri. Ce faci cu ei? Fumezi?" Obrajii femeii sunt îmbujorați, nu doar de la aburii care se ridică din oală, ci și de la îngrijorare. Vlad, băiatul ei, singura bucurie rămasă după ce Ion, soțul ei, a murit în urma unui accident la fabrică, pare că ascunde ceva.

"Nu fumez, mamă," răspunde el încet, frământându-și mâinile. "Și nici nu beau, cum cred vecinii când mă văd cu banii."

Ileana lasă lingura jos și se așază lângă el. Mâinile ei, aspre și crăpate de la munca în grădină și la fabrica din sat, cuprind mâinile băiatului.

"Atunci ce faci cu ei? De ce nu-ți ajung sendvișurile pe care ți le pun în fiecare dimineață? Mă chinui să-ți pregătesc ceva bun, să ai ce mânca la școală..."

Vlad ridică privirea pentru prima dată, și Ileana vede o îndârjire în ochii lui, aceeași îndârjire pe care o avea Ion când era hotărât să facă ceva.

"Am un prieten, mamă."

"Un prieten? Și prietenul ăsta îți ia banii?"

Băiatul clatină din cap. "Nu mi-i ia. Îi dau eu. Îi cumpăr de mâncare."

Ileana rămâne fără cuvinte pentru o clipă. "Cine e prietenul ăsta care nu are ce mânca? E de la tine din clasă?"

Vlad își mușcă buza inferioară, nesigur dacă să continue. Apoi, ca și cum ar fi luat o decizie, începe să vorbească. "Îl cheamă Darius. Nu e din clasa mea. De fapt... nu merge la școală."

"Cum adică nu merge la școală? Și de unde îl știi?"

"L-am cunoscut în piață. El vinde flori... flori culese de el de pe dealuri și de pe marginea drumului. Are paisprezece ani și ar trebui să fie în clasa a opta, dar s-a lăsat de școală ca să-și ajute familia. Are patru frați mai mici..."

Doar cei care au crescut în sărăcie înțeleg cu adevărat ce înseamnă să împarți puținul pe care îl ai. Când ai văzut suferința cu ochii tăi, pâinea ta nu mai are același gust dacă știi că alții rabdă de foame alături.

Ileana se uită la băiatul ei, văzând în el nu doar copilul pe care l-a crescut, ci și bărbatul care începe să devină. "Și ce faci cu banii pe care ți-i dau? De ce ai nevoie de atât de mulți?"

"În fiecare zi, când iau o chiflă sau un covrig de la Luca, brutăria de lângă școală, iau și pentru Darius. Câteodată îi iau și un strudel. El stă aproape toată ziua în piață, chiar și când plouă. Și când e frig..."

Vocea lui Vlad se stinge, dar continuă după o scurtă pauză. "Mi-a zis că uneori când nu vinde nicio floare toată ziua, se duce acasă cu mâinile goale și frații lui mici se culcă flămânzi."

Ileana simte o greutate în piept. Casa lor e modestă, traiul e simplu, dar niciodată, nici măcar în cele mai grele zile după moartea lui Ion, Vlad nu s-a culcat flămând.

"De ce nu mi-ai spus?" întreabă ea încet.

"Pentru că știu că nici noi nu avem mulți bani, mamă. Știu cât muncești la fabrică și în grădină. Știu că te trezești la cinci dimineața ca să îmi pregătești pachetul pentru școală..."

Afară, soarele începe să coboare peste dealurile din jurul satului. Prin fereastra mică a bucătăriei, razele aurii colorează pereții simpli, dând încăperii o căldură care nu vine doar de la soba de tuci.

"Vreau să-l cunosc pe prietenul tău," spune Ileana după un moment de tăcere.

Vlad ridică privirea, surprins. "Vrei să-l cunoști?"

"Da. Și vreau să vină aici, să mănânce cu noi. Casa asta e mică, dar la masa noastră mai încape un scaun."

Pe vremuri, fiecare casă din satul nostru era deschisă pentru cei nevoiași. Nu exista om flămând care să plece de la o poartă fără măcar o bucată de pâine. Unde s-a pierdut oare această tradiție a ospitalității necondiționată?

Duminica următoare, un băiat slab, cu părul închis la culoare și ochii prea mari pentru fața lui trasă, stă sfios pe prispa casei. Poartă o cămașă curată dar prea mare pentru el, probabil moștenită de la un frate mai mare sau de la tatăl său.

"Bună ziua, doamnă," spune el, cu o voce atât de blândă încât abia se aude. În mâinile lui, un buchet mic de flori de câmp, culese cu grijă. "V-am adus..." Și întinde florile către Ileana.

Femeia le ia, simțind un nod în gât. Pune florile într-un borcan cu apă și îl așază pe masa din bucătărie, care e deja pregătită pentru trei persoane.

"Hai să mâncăm," spune ea, făcându-i semn băiatului să se așeze. "Am făcut sarmale, că Vlad mi-a spus că-ți plac."

"N-am mai mâncat sarmale de la înmormântarea bunicii," șoptește Darius, iar Ileana simte cum i se strânge inima.

În timp ce băieții mănâncă, Ileana îl privește pe noul venit. Mănâncă încet, cu o politețe care pare învățată în cele mai grele condiții. Nu ia niciodată ultima sarma din castron, deși e evident că e flămând.

"Mai e destulă mâncare," îi spune ea blând. "Mănâncă pe săturate."

Ce-am ajuns, să avem copii care nu știu ce înseamnă să mănânci până te saturi, în timp ce alții aruncă mâncarea la gunoi? Când oare am uitat că a împărți nu înseamnă a sărăci, ci a îmbogăți sufletul?

După masă, când Darius se pregătește să plece, Ileana îi înmânează un pachet.

"Ce e asta?" întreabă el.

"Niște mâncare pentru frații tăi. Și..." Ileana ezită o clipă. "Mâine dimineață, înainte să mergi în piață, treci pe aici. Vlad îți va da un pachet de mâncare pentru ziua ta. Și duminica, masa e pusă și pentru tine."

Ochii băiatului se umezesc, dar nu plânge. E clar că a învățat demult să-și înghită lacrimile.

"Mulțumesc, doamnă."

După ce Darius pleacă, Ileana se întoarce către fiul ei, care o privește cu un amestec de uimire și mândrie.

"De ce plângi, mamă?" o întreabă el, văzându-i ochii umezi.

"Pentru că astăzi mi-ai dat cea mai importantă lecție din viața mea," răspunde ea, cuprinzându-i fața între palme. "M-ai învățat că, oricât de puțin am avea, tot avem destul pentru a împărți cu alții."

În seara aceea, în timp ce Vlad adoarme în camera lui mică, Ileana stă pe prispa casei, privind luna plină care se ridică deasupra dealurilor. Se gândește la Ion, soțul ei care nu mai e, și parcă îl simte aproape, mândru de băiatul lor care a crescut cu o inimă mai mare decât toată sărăcia din jurul lui.

Mă întreb câți dintre noi mai sunt în stare să vadă nevoile celor din jur? În lumea de azi, unde fiecare e preocupat de propriile probleme, am uitat oare să mai privim dincolo de gardul nostru, să vedem dacă vecinul are ce pune pe masă?

Ileana zâmbește în întuneric. De mâine, va pune un sendviș în plus în pachetul lui Vlad. Și poate, cine știe, va vorbi cu directorul fabricii unde lucrează despre un loc de muncă pentru mama lui Darius. Nu poate schimba lumea, dar poate face ca lumea unui băiat care vinde flori să fie puțin mai bună.

Iar asta, poate, e tot ce contează.

Sursa

Internet