CORINA-ROTH

 Am decis să am grijă de mama mea bolnavă, iar soțul meu mi-a vândut mașina "ca să nu pot fugi la țară". A fost momentul când am înțeles că trebuie să aleg între două iubiri.

Sunt Maria și am 42 de ani. Până acum o lună, aveam o carieră de psiholog la București, un apartament în centru și un soț cu care eram căsătorită de 15 ani. Acum, stau în satul Văleni și îi aduc mamei mele ceai în fiecare dimineață.

Privesc prin fereastra bucătăriei cum razele dimineții de aprilie mângâie liliacul înflorit din curtea casei părintești. Niciodată nu m-am gândit că mă voi întoarce definitiv în locul de unde am plecat cu atâta hotărâre la 18 ani. Dar viața are propriile ei planuri pentru noi.

"Am adus ceaiul, mamă," îi spun, ieșind în curte unde mama, la șaptezeci de ani, stă pe scaunul ei preferat, învelită cu o pătură subțire deși ziua promite să fie caldă.

"Nu trebuia să vii, fată dragă," îmi răspunde, primind cana cu mâini tremurânde. "Aveai viața ta la oraș."

Îi zâmbesc, aranjându-i pătura pe genunchi. Parcă a slăbit și mai mult în ultima săptămână. Parkinson e o boală crudă - îți fură bucățică cu bucățică din om, lăsându-l captiv într-un corp care nu mai ascultă. Medicii i-au dat mamei un an, poate doi. După o viață de muncă la CAP, apoi ca îngrijitoare la școala din sat, merită mai mult decât să fie trimisă într-un azil sau lăsată în grija unei străine.

"Aici e casa mea," îi răspund simplu, deși știu că nu e întregul adevăr. Casa mea era și apartamentul din București, alături de Andrei. Sau cel puțin așa fusese până acum o lună.

Încă îmi amintesc discuțiile care au început imediat după diagnosticul mamei. "Găsim pe cineva să stea cu ea," insista Andrei. "Sau plătim un azil bun. Nu poți să-ți abandonezi cariera și să te muți la țară."

Dar eu știam că mama nu ar fi supraviețuit smulsă din locul în care a trăit toată viața, departe de grădina ei, de găinile care o trezesc în fiecare dimineață, de vecinii care mai trec pe la poartă să vadă ce mai face.

Când i-am spus lui Andrei că voi lua o pauză de șase luni de la cabinet - puteam aranja ședințe online pentru urgențe - a râs neîncrezător. "Nu vorbești serios," mi-a spus. "O să-ți distrugi tot ce ai construit."

Când a văzut că fac bagajele, a trecut la amenințări. "Dacă pleci, s-a terminat," mi-a spus într-o seară, după încă o ceartă. "Nu mă voi transforma în pendul între București și un sat uitat de lume."

Poate că am fi putut găsi un compromis, dacă Andrei ar fi venit măcar o dată să vadă cum trăiește mama. Dacă ar fi înțeles că nu era vorba doar despre boală, ci despre demnitate și dragoste. Dar el a refuzat mereu invitațiile, găsind scuze - prea mult de lucru, o întâlnire importantă, alergii de primăvară.

În dimineața plecării, Andrei plecase devreme la birou. Mi-am încărcat valiza și câteva cutii în mașină, pregătită pentru un sejur prelungit. Dar când am coborât în parcare, locul unde îmi lăsasem Loganul era gol.

Apelul lui a venit când așteptam un taxi. "Am vândut-o," mi-a spus, cu o voce pe care n-o recunoșteam. "Ca să nu poți fugi la țară ori de câte ori ai chef."

Acel moment a clarificat totul. Nu era vorba despre mama, sau despre timpul petrecut departe. Era despre control, despre refuzul de a accepta o decizie care nu-i convenea. Într-o secundă, cincisprezece ani de căsnicie s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc.

Cât de frumoasă poate fi viața la țară, când cauți simplitatea după furtună. Liniștea dimineților când doar păsările și vântul prin frunze îți țin companie are un efect vindecător pe care nicio terapie din lume nu ți-l poate oferi.

"Iar stai cu gândurile, fată dragă?" mă întreabă mama, observându-mi privirea pierdută.

"Mă gândeam cât de multă liniște e aici," îi răspund, privind spre dealurile din zare. "La București era mereu zgomot."

"Andrei nu mai sună?" întreabă ea, deși știe răspunsul.

Clatin din cap. După ce am ajuns la țară, am primit doar un mesaj scurt: "Am depus actele de divorț. Îți trimit ce a mai rămas din lucrurile tale la adresa părinților tăi."

Nu i-am răspuns. În schimb, mi-am anunțat clienții despre pauză, am instalat internet mai bun în casa părintească, și am început să-mi organizez câteva ședințe online pe săptămână. E suficient cât să nu-mi pierd complet practica, dar îmi lasă timp să am grijă de mama.

"Știi," îmi spune ea, sorbind din ceai, "când eram eu tânără, una ca asta era de neconceput. Rămâneai în căsnicie indiferent de ce se întâmpla."

Zâmbesc, așezându-mă pe banca de lângă ea. "Și era mai bine așa?"

Mama privește spre grădina cu lalele abia înflorite, plantate de tata cu ani în urmă, înainte să moară. "Nu, nu era mai bine. Dar era ceea ce știam noi atunci."

Diminețile au o rutină simplă acum. O ajut pe mama să se îmbrace, luăm micul dejun împreună, apoi ieșim în curte dacă vremea permite. Medicamentele sunt scumpe, dar mi-am păstrat câțiva clienți fideli care preferă ședințele online, și asta ajută.

Vecinii au fost surprinși la început să vadă că "fata Elenei" s-a întors definitiv. "Ai lăsat Bucureștiul pentru Văleni?" m-a întrebat doamna Florica de peste drum, nevenindu-i să creadă. "Dar acolo aveai de toate!"

Cum să explic că "de toate" nu înseamnă același lucru pentru toată lumea? Că uneori, bogăția vine din momentele simple - când mama ta zâmbește recunoscându-te în ciuda confuziei care vine și pleacă, când reușești să o faci să mănânce ceva după zile de refuz, când adormi seara știind că ai făcut tot ce ai putut?

Într-o după-amiază, în timp ce mama dormea, am primit un telefon de la avocatul lui Andrei. Aparent, el dorea să grăbească divorțul și să vândă apartamentul. "E mai bine pentru amândoi să terminăm repede," mi-a transmis avocatul.

În aceeași seară, în timp ce mama încerca să țină un ac de cusut cu degetele ei tremurânde, hotărâtă să repare o față de pernă deși îi spuneam că nu e nevoie, telefonul a sunat din nou. De data asta era chiar Andrei.

"Mi-e dor de tine," mi-a spus, cu o voce care părea înmuiată de alcool. "De ce trebuie să fie așa?"

Am privit spre mama, care se încăpățâna să înfigă acul în material, cu o concentrare eroică pe fața brăzdată de riduri. "Pentru că sunt unde trebuie să fiu," i-am răspuns simplu, și am închis.

Uneori, deciziile cele mai grele sunt și cele mai clare. În satul unde am crescut, printre oameni care vorbesc rar dar spun lucruri adevărate, simt că am găsit din nou ceva ce pierdusem în viața mea urbană - autenticitate. Andrei mă iubea, dar doar versiunea mea care se potrivea în viața lui. Nu era dispus să accepte sacrificii, compromisuri, schimbări de plan.

Într-o duminică, am luat-o pe mama la biserică. Cu pași mici, sprijinită în baston, a pășit mândră printre consătenii care o salutau cu respect. La final, preotul s-a apropiat de noi.

"Dumnezeu te-a binecuvântat cu o fiică bună, Eleno," i-a spus mamei, privind spre mine. "Nu multe ar renunța la viața din oraș pentru a avea grijă de părinți."

"Nu am renunțat la viață, părinte," am răspuns eu. "Am ales o altă viață."

Poate că asta e diferența adevărată - între a simți că renunți la ceva și a înțelege că de fapt alegi altceva. Alegerea mea nu a fost între soț și mamă, ci între două feluri de a trăi și a iubi.

În curtea casei, sub liliacul înflorit, pun o pernă în plus pe scaunul mamei. Primăverile la țară au dimineți răcoroase. Iar eu am tot timpul din lume să am grijă de astfel de detalii acum. 

Telefonul meu sună, e un client care dorește să programeze o ședință online. Notez în agendă, apoi pregătesc un ceai proaspăt pentru mama. Viața merge înainte, diferită de cum mi-aș fi imaginat, dar având propria ei frumusețe.

"Crezi că am greșit, mamă?" o întreb, mai mult pentru mine, în timp ce ea privește un fluture care s-a așezat pe marginea paharului ei.

"Cu ce, fată dragă?"

"Cu Andrei. Că n-am găsit o cale de mijloc."

Mama ridică privirea, iar ochii ei au o luciditate surprinzător de clară. "Dragostea adevărată nu te pune să alegi," îmi spune simplu. "Te susține în alegerile tale."

Simt o lacrimă alunecându-mi pe obraz. Poate că aici, îngrijind-o pe mama în ultimele ei luni sau ani, voi învăța lecții despre iubire pe care nicio carte de psihologie nu le-ar fi putut preda.

Fluturele își ia zborul de pe marginea paharului, iar mama zâmbește urmărindu-l. "Uite ce frumos e," șoptește ea. "Mă bucur că sunt aici să-l văd."

Îi strâng ușor mâna. "Și eu, mamă. Și eu."

sursa

Internet