Vizitati

p

 Povestea Via Dobrogeana, drumul care continuă unirea...

Despre oameni, locuri, ape, poduri și  visuri ce ne unesc....

                 ***************** 

În 1990, imediat după revoluție, pe la începutul lui mai, sub valul  libertății ce ne luase, și pe noi, dar și pe românii de dincolo de Prut, autoritățile de pe ambele maluri ale Prutului au inițiat o sărbătoare, o mică unire, chiar dacă doar pentru o zi, sărbătoare numită Podul de Flori.

Românii de pe malul drept al Prutului, puteau intra, putea trece liber pentru câteva ore în Basarabia, fără viză,

Tatăl meu, un unionist fanatic, moldovean sadea, născut la o aruncătură de băț de Mănăstirea Putna, m-a luat de dimineață să mergem și noi acolo la Prut.

De când am ieșit din casă, afară, de la primul aer tras în piept, am simțit , se simțea de fapt ceva,  un fior ce plutea peste tot. Ajunși în strada Traian, am făcut stânga spre Basarabiei. De fapt, toată lumea de pe stradă o lua într-acolo. Se simțea că e o atmosferă de sărbătoare, era ceva atât de frumos în aer, în toți oamenii pe care îi întâlneai. Toți  erau veseli, mulți dintre ei fluturau steaguri, multe din ele cu gaură, si pe ici colo se striga:

"Trăiască România, trăiască România mare!!!

Pe lângă școala 25, de pe strada Basarabiei, un grup de studenți ce aveau aceeași direcție,  au început să cânte Deșteaptă-te Române!!  Lumea a început să li se alăture și în câteva clipe strada s-a umplut de imnul nostru. Atunci am plâns prima oară în acea zi, și, din fericire, nu și ultima dată...

La Bazinul Nou, ce era capăt de linie pentru tramvai, erau o mulțime de autobuze ce duceau oamenii până în vamă la Giurgiulești . Tot acolo la Bazin, imediat după podul ce trecea peste calea ferată era și o garnitură de tren, bine, compusă din niște vagoane vechi de marfă, cam necăjite de timp, garnitură  care, din oră în oră făcea câte o cursă până în vamă la Girgiulești. Mulți mergeau cu mașina personală, alții cu bicicletele, unii chiar și pe jos.

Am mers într-unul din acele vagoane până în vamă, prins de euforie, o bucurie necunoscută, simțindu-mă parcă prins în acțiunea din "Prin cenușa imperiului", filmul lui Andrei Blaier. 

Cu cât ne apropiam mai mult de vamă, de Prut, de Giurgiulești, era ceva care creștea , o așteptare, o presiune, o bucurie nestăpânită.

Ajunsesem devreme. Noi, cei de pe malul drept al Prutului, puteam trece dincolo abia după ora 13.00, iar eu cu tata ajunsesem pe la ora 10.00. Ne-am luat după fluviul de oameni, ce curgea spre malul Prutului, în așteptarea deschiderii podului. 

În depărtare se vedea dincolo de Prut pe o colină ce urca ușor, o mulțime de oameni, ce făceau o larmă, fluturau steaguri, strigau, erau și oameni îmbrăcați în costume populare, era și o orchestră ce cânta de zor, dar la noi nu ajungea sunetul foarte clar. 

Ne vedeam unii pe alții, se fluturau steaguri, se făcea cu mâna, se mai strigau lozinci unioniste. La un moment dat lucrurile erau să ia o întorsătură neplăcută. Lumea nu mai avea răbdare, începusem să ne îngrămădim, se crease o înghesuială mare, din ce în ce mai sufocantă, iar autoritățile Basarabene, nu cred că au fost inspirate să lase grăniceri ruși, care erau cam speriați, nu înțelegeau ei prea bine ce se întâmplă, s-au strigat niște lucruri provocatoare din partea noastră, dar totul s-a liniștit când au început să ne lase să trecem, chiar și mai devreme decât orarul stabilit.

Atunci, acolo, pe malul celălalt al Prutului, am trăit unele  dintre cele mai frumoase, mai intense, mai pline de viață, momente din viața mea. Am simțit, se simțea, nu că e o sărbătoare, ci că erau toate sărbătorile noastre adunate într-o singură zi, oameni, oamenii se îmbrățișau unii cu alții chiar dacă nu se cunoșteau, se adresau urări de bun venit, de frăție,  de iubire sincera, necondiționată. Foarte multă lume nu făcea față emoției, mulți, foarte mulți din cei prezenți aveau lacrimi în ochi.

Tatăl meu, odată ajuns pe pământ Basarabean, s-a pus în genunchi și a sărutat pământul. M-am simțit puțin, nu știu,  parcă mi-a fost rușine de gestul lui, dar uitându-mă în jur am vazut alți 5-6 oameni făcând același  lucru. Mi-am amintit atunci tot de un moment al lui, prin primăvara lui "89, când la TV Moldova, în plin avant al Perestroik-ăi lui Gorbaciov, oameni cunoscuți din Basarabia începuseră să vorbească deschis despre unirea cu România, iar noi priveam la televizor îngroziți de curajul lor, și într-una din emisiuni celebrul Grigore Vieru a reamintit de o vorbă de duh mai veche a sa...

"Unii au visat să zboare în cosmos( aluzie la ruși) eu, am visat să trec Prutul", 

moment în care tatăl meu a sărit în picioare aproape urlând:

- Măi, ăsta  trebuia să fie președintele României!!

Din  timp în timp, acolo, pe malul Prutului, niște țipete sfâșâietoare de bucurie, de surpriză, de bucurie neașteptată, spărgeau tot vacarmul acela, ridicându-se deasupra tuturor, țipete ce-ți făceau pielea de găină. Se regăseau frați ce nu se văzuseră de 30-40 de ani, și care acum stateau îmbrățișati minute în șir, plângând, incapabili să mai spună ceva, sufocați de emoție, emoție ce ne sufoca și pe noi ceilalți. Nu pot să-l  uit nici pe domnul îmbrăcat cu o cămașă albă cu motive naționale, ce servea pe vizitatori cu vin, dintr-un butoi aflat pe un suport improvizat, și întindea bucuros pahare cu vin, strigând cu o voce baritonală, ce efectiv intra prin tine:

- Bine ați venit, frați români, bine ați venit, fraților!!! Bine ați venit, frați români!! ❤️❤️❤️

O orchestră cânta cântece de tot felul, cunoscute pe ambele maluri, se dansa, se făceau hore, se strigau nume, lozinci, era o nebunie, o nebunie atât, atât de frumoasă...

A fost multă bucurie,  emoție,  lacrimi,  descătușare, multă speranță și un singur vis, pe care toți îl visam atunci cu ochii deschiși. O singură întâmplare mi-a umbrit puțin ziua de atunci. În iureșul de acolo, nu la mult timp după ce ajunsesem pe celălalt mal, am văzut un om, un basarabean,  cu o pancardă improvizată, pe care scria... 

"Caut pe sora mea, Ciurea Maria plecată din Vulcănești"

Ciurea sau Colea, ceva de genul. 

Omul ținea pancarda sus de tot, stând cu mâinile întinse la maxim, scrutând zarea, și pe toți oamenii ce nu conteneau să vină.

Dacă cineva stătea cu privirea mai mult de 4-5 secunde pe anunțul său, el se uita imediat într-acolo, căutând cu privirea, întrebând din ochi dacă cumva știe ceva, ori dacă era vreo femeie ce se uita spre pancardă o fixa aproape îngrozit cu privirea. 

Era atât de agitat, respira greu, emoționat, de părea că știa  sigur că o va găsi, și se simțea sufocat parcă de emoția regăsirii.

Cu toate astea, târziu, la plecare, l-am revăzut aproape de pod, cu aceași pancardă, ce o ținea acum la nivelul pieptului, obosind cel mai probabil, nemai  putând să o țină sus, având o privire atât, atât, atât de tristă, scrutând în continuare lumea, dar era ceva în privirea lui, atâta deznădejde, o durere, o tristețe, că mi-au dat  lacrimile pe loc. Bucuria acelei zile a reușit totuși cumva să ascundă într-un sertar al uitării imaginea de la final a acelui om,  astfel că noaptea la culcare, am pus capul pe pernă cu fericirea, certitudinea că traisem ceva măreț, istoric, și m-am gândit atunci că eu știam ce au simțit acei oameni adunați în 1918 la Alba Iulia.

Podul de Flori, luna mai, 1990 ❤️❤️❤️❤️❤️

            ***************************

Am descoperit Via Transilvanica în urma cu vreo 2-3 ani, întâmplător, auzind o știre la televizor, despre ceva pași următori ai acestui proiect.

L-am desoperit apoi pe internet, și m-am îndrăgostit pe loc de această poveste, acest proiect. Urmăream  pe rețelele de socializare, impresii ale turiștilor, evoluția proiectului, și mi-am propus să fac și eu traseul într-o vară, cap-coadă. Dar abia anul trecut, frunzărind pe site-ul VT, am descoperit mesajul din spatele acestui proiect... Cum la 100 de ani de România, în 2018 asociația fratilor Ușeriu, a inițiat acest proiect având ca mesaj principal... Drumul care unește.

Se știe, drumul pornește din Moldova de la mănăstirea Putna,  apoi trece prin Transilvania și intră în Muntenia, sau Banat mai exact, dar ideea e că leagă  simbolic aceste regiuni istorice ale României, având in spate mesajul unirii, solidarității noastre, a românilor de peste tot.   

Atunci când am citit, când am aflat de acest lucru, ca fiu al Dobrogei, m-am întrebat fără să vreau: Hei, dar unde e Dobrogea??

Și de la întrebare până la acțiune nu a mai fost decât un vis, un vis care a prins deja viață, un vis născut din dorința de a  a pune aceasta regiune fabuloasa pe 'Drumul' care continua unirea, și care se numește ...  "Via Dobrogeana"

Dobrogea e un loc binecuvântat de natură, într-un areal destul de restrâns găsești aproape toate formele de relief sau natură, munți, dealuri, chei, peșteri, podiș, câmpie, râuri, fluviu, lacuri, insule,  grinduri, deltă, mare... locuri atât de minunate, unice chiar,  încât UNESCO a luat sub oblăduirea lui, întregul areal al deltei Dunării.

Dar, nu doar de natură e binecuvântată Dobrogea, ci și de istorie, trecutul ei atât de  zbuciumat, sute, mii de ani, începând de la Alxandru Macedon, ce a ajuns cu imperiul sau până la gurile Dunării, apoi de-a rândul , romanii, grecii, otomani, rușii, au trecut de-a lungul timpului având-o sub   diverse ocupații, fiecare nație cu  obiceiurile, tradițiile lor, fapt ce  și-a pus o amprentă unică  asupra acestor locuri.  În Dobrogea sunt cele mai multe cetăți romane construite pe teritoriul Romaniei, și chiar primul oraș cetate, Hisitria, construit pe teritoriul României, și multe alte cetăți,  foarte multe din ele rezistând până astăzi în fața timpului.

Dar și cele mai multe moschei din țară, se găsesc tot în acest ținut. 

Si, de parcă nu ar fi deajuns, Dobrogea mustește de spiritualitate,  comunități diverse, etnii cu religii, traditii diverse, mănăstiri, toate dominate de Peștera Sfântului Andrei, locul în care a locuit o perioada apostolul lui Isus, si care a fost cel ce a creștinat România, loc unde acum se află mănăstirea Sfântului Andrei.

Credeți că  am terminat?  Nu, nu, nu.... urmează alte și alte locuri de legendă, de poveste, dealul cu bujori, locul în care regina Maria venea an de an să vadă  bujorii, stejarul îngenunchiat de la Caraorman, ce are o vârstă aproximativă de 400 de ani, pădurea Letea, Peștera lui Terente, satul de musulmani din Dobrogea, farul din Sulina, cetatea scufundată de lângă insula  Păcuiul lui Soare, Histria, primul oraș-cetate construit pe teritoriul țării noastre, peștera  Cheile Dobrogei, monumentul Tropaeum construit de romani după victoria lui Traian într-una din bătălie date în acele locuri,  plaja dracilor, mănăstirea Cocoș, cimitirul cosmopolit din Sulina cu poveștile lui pline de romantism, culmea Pricopanului, lacul Iacobdeal, epavele răsfirate de-a lungul litoralului, dealul cu foc de la  Halmiris, lacul Roșu, docul fecioarelor, moscheea Carol, Peștera Balaurului, și câte și mai câte, pe care vă lăsăm să le descoperiți de-a lungul acestui drum de suflet...

Traseul turisitic si tematic Via Dobrogeana, este un drum viu de peste 850 de kilometri pe care îl propune acest proiect( vezi poza 14) și care  trece prin toate punctele menționate  mai sus, în total peste 130 de localitati, comunități izolate, locuri de poveste. Păstrând simbolistica unirii, la fel ca și Via Transilvanica, Via Dobrogeana pleaca din Moldova, de la Galați, chiar de lângă Prut, unde cu ani în urma a avut loc  acel Pod de Flori, apoi de acolo, de la prima mănăstire întâlnită în cale, Manastirea Precista, traverseaza Dunarea la I.C. Bratianu, intră în muntii Dobrogei, urmărind firul cetăților, a mănăstirilor, al cramelor, al locurilor de poveste menționate mai sus, ajunge si Descopera Delta Dunarii, pe malul canalului Sulina fabuloasa, neocolind nici Mila 23, Caraorman din inima Deltei Dunarii, Padurea Letea,  Sulina, Sf Gheorghe, apoi de pe bratul Sf Gheorghe, pleaca spre Cheile Dobrogei, peșteri, alte și alte cetăți și mănăsti, ajungând spre partea sălbatică a litoralului nostru, zona Corbu-Vadu, și de acolo în jos spre Constanta, litoral, toată salba de stațiuni , Callatis Travel cu portul său cochet, și mai departe cu neîmblânzita Vama Veche, și nu se oprește acolo, căci urmează drumul cramelor, din vestul Dobrogei, și iese pe podul lui Anghel Saligny, oprindu-se la Târgul de Floci, orașul dispărut, locul de baștină al domnitorului Mihai Viteazul, primul domnitor ce a unit principatele românești.

Un traseu în care vei merge pe jos, cu bicicleta, călare, ori cu barca, cu caiacul, apoi cu ATV-ul, cu vaporul, cu avion de agrement, dacă îți plac sporturile aeronautice, cu yachtul,  cu balonul dacă  ești pe traseu pe la sfârșitul lui august, chiar și cu măgarul, cu căruța veche a lui Moș Ionică, sau  și cu trenul. 

Poate partea cea mai frumoasa  a acestui traseu, e că te invita sa-l descoperi în orice anotimp,  în orice perioadă a anului, nu doar vara, poți merge primăvara să vezi cum înverzesc dealurile, cum primăvara ceața face din zona podișurilor adevarate palate de zăpadă plutitoare, în mai, să vezi bujorii, să vezi lanurile de grâu înroșite de maci, ceața pe canalele deltei, toamna să vezi tablourile ruginii ale pădurilor din Babadag, sau spectacolul de culori al copacilor ce mărginesc canalele deltei , plajele salbatice de la Sulina ce coboară până la Sfântul Gheorghe, și care au farmecul lor chiar și în anotimpurile așa zis reci.

Via Dobrogeana  e despre natură , despre oameni, despre noi, despre timp cu noi înșine, despre regăsire, despre liniște, despre ai cunoaște mai bine pe ceilalți , pe localnici, pe drumeții ce-i vom întâlni pe același drum,  români de oriunde, doar cunoscând-ne ne vom putea înțelege ofurile, necazurile, visurile, si vom putea trezi în noi compasiunea, accepatarea, dorința de al ajuta pe cel la nevoie, de a  regasi compasiunea, acceptarea, înțelegerea semenilor, de care avem atâta nevoie, mai ales în aceste vremuri, în care parcă suntem mai dezbinați ca niciodată. 

Și simt că Dobrogea e poate locul cel mai potrivit pentru toate astea, are ea spiritul ăsta al locului încercat de soarta, născut în ea după ce a fost smulsă din trupul țării, stând sute de ani sub ocupații străine, romana, greceasca, rusa, otomana, și în care de zeci de ani, sute chiar, conviețuiesc  în bună înțelegere peste 17 etnii, călite, legate de toate încercările prin care au trecut împreună, un bun exemplu poate pentru toată lumea, nu doar pentru noi, românii din diferite regiuni ale țării. 

În 1878 pe 14 noiembrie, la reîntregirea Dobrogei cu patria mamă,  regele Carol I, adresa celebrul său discurs dobrogenilor, dar și unul adresat soldaților români ce urmau să intre în Dobrogea, printre care spunea următoarele:

''Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România, Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc!  Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră...Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!“.

De cand am început acest proiect, am citit acest  mesaj al regelui Carol de mai multe ori, și simt mereu, nu știu, e ceva, parcă se întoarce ceva în mine, simt nevoia sa trag aer mai adânc în piept, și un fel, un munte de responsabilitate.

Deși traseul e conturat în proportie de 90%,(vezi poza 15) suntem încă în consultare cu diferite instituții, muzee, centre culturale, ghizi, localnici, pentru a nu rata obiective ce nu au voie să lipsească din acest drum. 

Spiritul acestui proiect, traseul turistic și tematic Via Dobrogeana, preia si isi doreste sa duca mai departe stafeta drumului care uneste,  sa continue unirea, drum pornit de Via Transilvanica la sarbatoarea celor 100 de ani Romania,  să fie despre cunoașterea celorlalti, a localnicilor, a povestilor lor, a reușitelor, a suferințelor, a visurilor oamenilor de aici, dar și a drumeților veniți de oriunde...  să ne cunoaștem , să ne împrietenim, sa  să ajungem să simțim durerea sau bucuria  oricărui drumeț,  ca fiind și ale noastre.

Multumesc Alin Useriu pentru inspirație, multumesc pentru încurajări. Am pornit la un drum lung, al cărui reușită va depinde de cât de repede, echipa Via Dobrogeana, va reuși să creeze o comunitate, de fapt nu cred că timpul e neapărat o măsură a reușitei, ci mai degrabă valoarea oamenilor , a comunității ce vom reuși să o adunam în jurul acestui proiect. Pași mici, dar pe care să-i facem cu o inimă mare. 

Invit pe această cale Primaria Municipiului Galati, Consiliul Județean al Elevilor Galați, Comunitate Tulcea, Consiliul Judeţean Constanţa, Primăria Constanța, Primaria Mangalia, Consiliul Județean Ialomița, să se alăture acestui proiect,  căci fără susținerea dumnevoastră, Drumul care unește va sta pe loc. 

Nu cerem sprijin financiar, ceea ce căutăm este deschidere, sprijin instituțional, cooperare și implicare în identificarea obiectivelor importante, în promovare, în acces la infrastructura locală. Nu bani, ci punți de legătură, uși deschise, dialog.

Am initiat deja, am invitat  companii private dobrogene si nu numai, ce pot sustine acest proiect al comunității dobrogene, să ni se alăture , și sperăm  să atragem cât mai multe companii ce cred în acest proiect și doresc să susțină nu doar ideea, mesajul acestui drum, dar și turismul și dezvoltarea locală . 

Nu pot să nu mulțumesc pe această cale primei companii dobrogene, ce si-a arătat imediat deschiderea și sprijinul necondiționat pentru acest proiect, Murfatlar Vinul, 

Proiectul Via Dobrogeana, nu este un proiect al unui om, sau al unei asociații, a fost un gând , o inspirație devenită un vis, dar din acel moment a devenit un proiect al întregii comunități dobrogene.

Visez, așa cum frumos mi-ai scris, Alin Useriu că ți-ar plăcea să ne întâlnim pe traseu, să avem chiar o porțiune comună. 

Nu știu când se va întâmpla asta, probabil vor trece ceva ani, dar eu recunosc că  acest gând al întâlnirii al acestor drumuri,  Via Transilvanica cu Via Dobrogeana , mă bucur motivează într-un mod atât de intens, și privind spre viitor spre acest moment simt de multe ori ceva din emoția acelei zile trăită cu zeci de ani în urmă la malul Prutului.

Înainte de final, vreau  să propun ca locul in în care extensia Via Transilvanica va întâlni drumul Via Dobrogeana, acel loc, să-l numim de pe acum... Podul de Flori.

Și nu în ultimul rând, vă aștept pe voi, toți cei ce  simțiți ceva românește în voi, pe toți cei ce iubiți Delta, Dunarea, Marea Neagra, munții Dobrogei, toți cei cărora vă place să călătoriți, să descoperiți lucruri și locuri la care poate nici nu vă gândeați că există, aici, la o aruncătură de băț de voi.

Urmăriți contul și pagina  Via Dobrogeana, lucrăm la site, și la toate celelalte instrumente cu care să ducem această poveste acolo unde îi este locul, în inimile voastre.

Foto de pe Terra Constantiana - Județul Constanța - Expediția Storytellingului Vizual, Nica George Discover Dobrogea și de pe internet.

Ducem cu un share, povestea aceasta mai departe? 💙💛❤️