CORINA-ROTH

 Mămăița Ana avea grijă singură de nepoata ei. Ce a făcut fetița într-o zi a făcut-o să plângă de bucurie.

Când Maria avea doar patru ani, mama ei s-a stins, iar tatăl a plecat la muncă în străinătate.

Așa a ajuns în grija mămăiței Ana — o femeie blândă, cu părul alb și batic cu flori de câmp, care mirosea mereu a săpun de casă și a plăcintă cu brânză.

De atunci, casa bătrânei s-a umplut din nou de râsete, pași mici și jucării făcute din lemn.

Mămăița spunea mereu că Dumnezeu i-a trimis o rază de soare să-i lumineze bătrânețea.

— Fetița mea, zicea ea zâmbind, dacă știam câtă bucurie aduce un copil, îl rugam pe bunul Dumnezeu să-mi dea încă zece.

Diminețile lor începeau devreme.

Mămăița Ana o trezea cu o vorbă bună și o cană de lapte cald.

Maria, cu părul ciufulit și obrajii rumeni, se urca în poala ei și o întreba mereu același lucru:

— Mămăițo, azi facem gogoși?

Iar bătrâna râdea:

— Azi facem, iubita mea. Dar numai dacă mănânci tot la prânz.

Maria se ținea mereu după ea.

Când Ana întindea rufele, fetița îi dădea cârlige.

Când aduna ouăle din cuibar, Maria le ștergea cu o bucată de cârpă.

Când aprindea focul în sobă, micuța sufla și ea, ca să creadă că ajută.

— Mămăițo, dar tu de ce nu te odihnești niciodată?

— Mă odihnesc când te văd zâmbind, draga mea. Atunci parcă dorm cu ochii deschiși.

Seara, când se lăsa întunericul, se așezau amândouă pe patul mare, cu plapuma groasă, și mămăița îi spunea povești.

Uneori despre îngeri, alteori despre bunicul plecat la ceruri.

— El te vede, știi? De acolo, de sus. Și cred că-i tare mândru de tine.

Maria asculta cu ochii mari și, înainte să adoarmă, se ghemuia lângă ea.

— Mămăițo, să nu mori niciodată, bine?

Bătrâna își ținea lacrimile și-i răspundea încet:

— N-am cum, puiul meu. Eu o să trăiesc mereu în zâmbetul tău.

Într-o iarnă, mămăița s-a îmbolnăvit.

Avea febră, dar nu voia să spună nimic, să n-o sperie pe fetiță.

Maria o privea și o întreba:

— Mămăițo, de ce tușești?

— Lasă, mămăițo, e frigul care s-a jucat cu mine. Dar dacă-mi faci un ceai cu miere, sigur o să-mi treacă.

Și fetița, cu mâinile mici, i-a dus un pahar de apă și o linguriță de miere.

A pus-o pe noptieră și a zis cu voce serioasă:

— Ai grijă de tine, că fără tine n-are cine să-mi facă gogoși.

Bătrâna a zâmbit printre lacrimi.

În clipa aceea, și-a dat seama că tot ce făcuse în viață — toată munca, toate greutățile — aveau sens.

Avea pentru cine trăi.

Primăvara, când a venit vremea florilor, Maria alerga prin curte și culegea margarete.

Le aducea mămăiței și le prindea în păr.

— Uite, mămăițo, acum ești o prințesă!

— O prințesă bătrână, râdea femeia.

— Nu, ești cea mai frumoasă prințesă din lume.

Și atunci Ana își promitea, în gând, că va trăi cât mai mult, doar ca să-i fie alături la fiecare pas.

Anii au trecut, dar amintirea acelor zile a rămas vie.

Maria își amintea mereu cum o pieptăna mămăița înainte de culcare, cum o săruta pe frunte și spunea în șoaptă:

„Să-ți fie viața bună, fetița mea, și inima curată.”

Și de câte ori viața o lovea, își amintea glasul acela blând și mâinile calde care o mângâiau.

Pentru că unele iubiri nu se uită.

Rămân acolo, adânc, în suflet, în mirosul de plăcinte, în cântecul cocoșului de dimineață și în glasul unei femei care a știut să iubească mai mult decât oricine.

O bunică nu e doar cineva care te crește.

E sufletul copilăriei tale, locul unde dragostea nu cere nimic în schimb.

Iar atunci când pleacă, nu dispare. Rămâne în tine, în felul în care iubești și tu, la rândul tău.

Dă un like dacă și tu ai avut o mămăiță care ți-a făcut copilăria frumoasă.

 Scrie în comentarii cum îi spuneai: mamaie, bunicuța, nana...

 Distribuie povestea asta, ca să ajungă la toți cei care știu că dragostea bunicilor nu moare niciodată.