.jpg)
“Toamnă. Cerul își scutură aripile de aur peste Iași. O mare de suflete pornește la drum: pelerinii luminii. Vin ca spicele adunate în brațele credinței, purtând în priviri doruri negrăite și rugăciuni împletite din lacrimi și nard.
Fiecare pas al lor e o bătaie de clopot. Fiecare suspin e o frunză de dafin căzând în palma Lui Dumnezeu. Vin din sate. Din orașele obosite și aglomerate. Sunt un râu viu ce curge spre catedrala în care veșnicia are chipul unei sfinte: blânda Parascheva, maica celor care speră, maica sufletelor fără de umbrelă.
Pe buzele lor e cântec, e șoaptă. Pe fețele lor e trudă, e dor. În ochii lor se oglindește cerul. Un cer care plânge și surâde deopotrivă, pentru că știe: nu poți merge la Sfântă fără să te dezbraci de tine și să te îmbraci în credință și răbdare.
Când ajung în fața ei, tăcerea devine acatist. Inima se pleacă precum un spic sub rouă și toată Calea Lactee pare să respire în același ritm cu sufletul lor. Într-o clipă, lumea dispare și rămâne doar atingerea nevăzută a harului, ca o mână care mângâie rănile vieții.
Apoi pleacă, dar nu mai sunt aceiași. În pasul lor s-a ascuns o bucată de cer. În ochii lor, o lumină care nu se stinge. Poartă acasă binecuvântarea ca pe fotografia mamei, ca pe o flacără aprinsă din candela Sfintei.
Și an de an, Iașul renaște din pașii lor, ca o cetate sfântă în care credința prinde din nou rădăcini. Căci atât timp cât vor fi oameni care merg cu inima în mâini, Sfânta Parascheva nu va fi doar o icoană, ci un sărut al lui Dumnezeu așezat pe fruntea obosită a lumii noastre.
Lumea aceasta a noastră, iubita Lui cu „frunte de octombrie”... (Ana Blandiana)”
Preot Ioan Badilita
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu