CORINA-ROTH

 A băgat o pungă de bomboane în buzunar, însă o doamnă l-a văzut. Ce s-a întâmplat după i-a schimbat viața pentru totdeauna.

Ionuț avea doar 10 ani, dar în privirea lui se vedea oboseala unui om care trăise deja prea multe lipsuri.

Hainele lui erau curate, dar purtate, prea scurte la mâneci și la glezne. Tenul îi era palid, iar ochii lui căprui aveau o tristețe care nu se potrivea vârstei lui.

Trăia cu mama și sora lui mai mică, Maria, într-o cameră mică, într-un bloc vechi.

O cameră cu pereți reci, cu un calorifer care abia respira căldură, și cu o masă pe care se găsea doar o pâine tăiată în felii subțiri… ca să ajungă câteva zile.

Mama lucra de dimineață până seara într-o fabrică.

Salariul mic se evapora în chirie, întreținere, medicamente.

De multe ori adormea îmbrăcată, de oboseală.

Într-o seară, Maria s-a întors de la grădiniță cu ochii roșii.

— Ionuț… știi… azi, o fetiță avea bomboane… Și erau colorate! Roșii, galbene, albastre… Și mie mi-e poftă… tare… tare…

Apoi a izbucnit în plâns.

Plângea cu sughițuri, lipindu-se de fratele ei, căutând o alinare imposibilă.

Pentru Ionuț, lacrimile ei au fost ca niște cuțite.

Era fratele mai mare.

Trebuia să facă ceva.

Orice.

În acea noapte, băiatul s-a întors de pe o parte pe alta, fără să poată dormi. Nu-l durea doar dorința surorii lui… îl durea neputința.

„Mâine, îi aduc bomboane. Orice-ar fi…”

A doua zi, după școală, a intrat într-un supermarket mare.

Locul acela era pentru el ca o altă lume — o lume în care totul era colorat, ambalat frumos, strălucitor.

Și mai ales inaccesibil.

Fiecare om din magazin părea că are viață normală: coșuri pline, haine curate, telefoane scumpe.

El, în schimb, avea doar buzunarele goale și o inimă care bătea tare.

S-a strecurat printre rafturi și a ajuns în fața dulciurilor.

Și-a plimbat degetele pe ambalajele lucioase, de parcă ar fi atins vise.

A găsit punga cu bomboanele colorate.

Exact acelea pe care le văzuse Maria la grădiniță.

A ridicat-o.

A privit prețul.

Salariul mamei nu i-ar fi permis nici măcar asta.

Dar el nu avea niciun ban.

S-a uitat în stânga și-n dreapta.

Nimeni nu-l privea.

A strâns punga în mână.

Inima îi bătea în urechi.

Și-a spus în gând, cu o voce mică și disperată:

„Pentru Maria… doar pentru ea…”

A băgat punga în buzunarul hanoracului vechi.

Și în clipa aceea, vinovăția l-a lovit ca un fulger.

A început să meargă spre ieșire.

Dar cu fiecare pas simțea cum rușinea îi îngreunează corpul.

„Dacă mă prind?”

„Ce o să spună mama?”

„Ce o să creadă Maria dacă afară mă ia cineva pe sus?”

În dreptul unui raft cu conserve, s-a oprit brusc.

Nu putea respira.

Și, cu mâinile tremurânde, a scos punga din buzunar.

A privit-o lung, ca pe ceva interzis.

A strâns buzele.

Și a pus-o înapoi pe raft, fix la locul ei.

— Asta nu sunt eu… a șoptit.

Dar cineva îl văzuse.

La câțiva metri distanță, o femeie îl urmărea.

O femeie în jur de 40 de ani, cu ochi blânzi, dar obosiți, ca ai unei mame care înțelege.

Nu l-a urmărit ca să-l pedepsească.

Ci ca să înțeleagă de ce un copil ar ajunge într-o astfel de situație.

Când Ionuț a ieșit pe ușa magazinului, cu capul în pământ, femeia l-a strigat:

— Puiule… stai puțin.

El s-a oprit, înghețat. Se pregătea pentru ce era mai rău.

Ea s-a apropiat încet, să nu-l sperie.

— Te-am văzut… a spus ea.

Băiatul a simțit cum lacrimile îi ard ochii.

— Îmi pare rău… eu… eu voiam doar… sora mea…

— Știu, puiule. Te-am văzut și când ai luat punga… și când ai pus-o înapoi. Acolo ai fost mai mare decât mulți adulți.

El și-a șters nasul cu mâneca.

— Eu nu vreau să fiu hoț… doar voiam să nu mai plângă…

Femeia și-a mușcat buza, să nu izbucnească în plâns.

— Hai cu mine, bine? Nu-ți face griji. Nu te cert. Vreau doar… să te ajut.

A intrat cu el în magazin.

A mers direct la raftul cu dulciuri.

A luat cele mai frumoase bomboane.

A adăugat și o ciocolată mică.

Și un ursuleț de gelatină.

Și o punguță cu cornuri proaspete.

La casă, băiatul tremura.

— Doamnă… mama n-o să accepte…

— Ba o să accepte. Pentru că un copil care pune ceva înapoi merită mai mult decât o bomboană. Merită respect.

Ea a plătit tot și i-a întins sacoșa.

— Du-te acasă, puiule. Și dă-i surorii tale tot ce i-am cumpărat. Ești un frate minunat. Să fii mândru de tine.

Ionuț a clipit des, ca să nu-i curgă lacrimile.

— Doamnă… pot să vă îmbrățișez?

Erau doar două siluete în fața magazinului:

o femeie străină și un băiat cu inima prea mare pentru vârsta lui.

Și în îmbrățișarea aceea s-a strâns toată lumea bună pe care copilul nu o avusese până atunci.

Seara, când i-a dat Mariei bomboanele, fetița a strigat:

— Sunt pentru mine? Chiar pentru mine?

— Da, Maria… chiar pentru tine.

Și pentru prima dată după mult timp, băiatul a adormit liniștit.

Știind că a făcut ce trebuie.

Și că binele… întotdeauna se întoarce.

Dacă te-a atins povestea lui Ionuț, lasă un ❤️, scrie „BINELE SE ÎNVAȚĂ” în comentarii și distribuie. Să vadă toată lumea că încă mai cresc copii cu suflet mare.

Sursa

Internet