CORINA-ROTH

 Paznicul de noapte de la Uzina Tractorul Brașov își face rondul prin halele moarte vorbind cu mașinile abandonate de parcă ar fi vii – până când am realizat că îi răspund.

Făceam un film documentar despre patrimoniul industrial pierdut. Uzina, închisă de cincisprezece ani, era un colos ruginit de nostalgie.

Nea Emil, paznicul de șaptezeci și opt de ani, m-a lăsat să filmez noaptea.

— Dar să nu râzi când o să mă vezi vorbind singur, m-a avertizat.

— Cu cine vorbiți?

— Cu ele. Tractoarele. Sunt șase mii aici. Neterminate, abandonate. Dar încă ascultă.

La miezul nopții, l-am urmărit începând rondul. Se oprea la fiecare rând de tractoare.

— Bună seara, frumoaselor. Cum vă simțiți azi?

Tăcere. Apoi – un scârțâit metalic. Altul. Zeci de scârțâituri, ca un cor de metal obosit.

— Știu, știu. Rugina doare. Dar țineți-vă bine. O să vină cineva. O să vă repare.

Mi-a înghețat sângele când un tractor din față și-a aprins farurile. Slab, galben, dar aprins.

— Bateria lui Gigel mai ține, a explicat Nea Emil calm. Era ultimul de pe bandă când s-a închis uzina. Mai are puțină viață în el.

— Le-ați dat nume la toate?

— La majoritatea. Sunt colegii mei de cincizeci și trei de ani. I-am asamblat cu mâinile mele. Cunosc fiecare șurub, fiecare sudură.

M-a dus la un tractor roșu, mai îngrijit decât restul.

— Ăsta e Alexandru. Primul tractor pe care l-am făcut singur, în '71. Tractorul numărul 100.000 al uzinei. Ceaușescu a venit să-l vadă. Apoi l-au adus înapoi aici să ruginească.

A scos o cârpă și a șters praful de pe volan.

— În fiecare noapte îl curăț. Îi verific uleiul – deși n-are. Îl pornesc – deși nu pornește. E ritualul nostru.

— De ce faceți asta?

S-a așezat pe o roată enormă.

— În '89, în Revoluție, fiul meu a murit. Aici, în uzină. Împușcat când apăra tractoarele de vandali. Avea douăzeci și doi de ani. Mecanic ca mine.

— Îmi pare rău...

— Ultima lui dorință: „Tată, ai grijă de tractoare. Sunt sufletul nostru de oțel."

Un alt tractor a scârțâit. Nea Emil s-a apropiat.

— Ce e, Marcel? A, da, știu. Pinionul te doare. Mâine îți aduc puțin ulei.

— Chiar credeți că vă aud?

— Nu cred. Știu. Uite.

A scos o armonică și a cântat un marș muncitoresc. Instantaneu, zeci de claxoane au răsunat slab. Unele tractoare și-au mișcat lamele din față. Altele au scârțâit în ritm.

— Cum e posibil?

— Vântul, rugina, dilatarea metalului. Sau poate sufletele muncitorilor care le-au făcut încă locuiesc în ele. Alege ce vrei să crezi.

La ora trei, mi-a arătat sanctuarul său – un colț cu fotografii, unelte, piese.

— Aici vin foștii muncitori. Pe ascuns. Aduc piese furate de-acasă, ulei economisit din pensia de nimic. Încearcă să mai salveze ce se poate.

— Câți?

— Vreo treizeci. Toți peste șaptezeci de ani. Vin noaptea, repară câte ceva, pleacă înainte de ziuă. Ilegal, tehnic. Dar cine să-i oprească?

Chiar atunci, o ușă s-a deschis. Trei bătrâni cu genți de scule.

— Emil! Ai început fără noi?

— Băieții! Haideți, avem musafir. Arătăm că uzina încă trăiește.

Au lucrat până în zori. Înlocuiau piese, ungeau, șlefuiau. Cu fiecare piesă reparată, parcă întinereau.

— Știți ce-i tragic? a spus unul. Tractoarele astea sunt bune. Solide. Ar mai merge cincizeci de ani. Dar nimeni nu le mai vrea. Sunt prea simple, prea cinstite.

La răsărit, miracol. Au pornit un tractor. Fuma, tușea, dar mergea.

— Lazăre! au strigat toți. A înviat!

Au plâns. Bărbați de optzeci de ani plângând pentru un tractor pornit.

Luna trecută, documentarul meu a devenit viral. Un milionar nostalgic a văzut. A cumpărat uzina. Vrea să facă muzeu interactiv și să repare o parte din tractoare.

Prima condiție: Nea Emil și „băieții" să fie ghizi și restauratori.

— La vârsta noastră? a râs Nea Emil.

— Cine altcineva știe să vorbească cu tractoarele? a răspuns milionarul.

Azi, uzina e șantier. Dar noaptea, Nea Emil încă face rondul.

— Auziți, frumoaselor? O să fiți iar tractoare, nu rugină. Răbdare doar. Salvarea vine.

Și tractoarele scârțâie. De data asta, parcă mai vesel.

Sursa

internet