.jpg)
George Țărnea – Poetul care a scris despre iubire ca despre o rugăciune
Unii oameni nu se nasc ca să cucerească lumea, ci ca s-o mângâie.
George Țărnea a fost dintre aceia.
Un om care n-a avut averi, n-a avut funcții, n-a strigat adevăruri, dar a știut să spună ceva ce lumea uitase:
că iubirea e mai mare decât orice înțelepciune.
S-a născut în 1945, într-un sat din Vâlcea, într-o familie de oameni simpli.
Copilăria lui a fost un amestec de praf de drum, miros de fân și dor de vis.
Îi plăcea să citească sub pomi, să scrie pe foi rupte din caiete, să-și imagineze că va vorbi, cândva, despre dragoste într-o lume care se grăbea să o uite.
Când a venit vremea, a studiat filosofia la București — o alegere firească pentru un om care nu înceta să se întrebe de ce iubim, de ce suferim și de ce timpul fură tot ce e frumos.
Dar în el, filozofia s-a topit repede în poezie.
Pentru că Țărnea nu analiza viața, ci o simțea.
A debutat în anii ’70, într-o Românie cenușie, în care dragostea era privită ca un lux.
El a venit și a spus simplu:
„E atâta liniște-n jur, că-mi aud inima cum se sparge.”
Și în versul acesta, o țară întreagă s-a recunoscut.
Nu scria ca să impresioneze, nu vorbea despre moarte, suferință sau idealuri politice — vorbea despre oameni.
Despre iubirea care doare, despre dorul care nu trece, despre tăcerea dintre doi oameni care se iubesc.
Poezia lui era tandră, directă, fără metafore greoaie, dar plină de adevăruri care ajungeau acolo unde trebuie: în inimă.
Oamenii l-au numit „poetul iubirii” — și el, zâmbind, spunea că e doar „un om care scrie ce simte”.
A fost mereu modest, cald, aproape de oameni.
Mergea prin țară, recitându-și versurile în sate, în școli, în case de cultură.
Nu vorbea din cărți, ci din suflet.
Când recita, vocea lui devenea o rugăciune:
„Te iubesc pentru că ești tu, nu pentru că te-am visat eu.”
Viața lui n-a fost ușoară.
A fost nevoit să lupte cu lipsurile, cu indiferența, cu boala.
Dar niciodată n-a scris un vers amar.
Credea că iubirea e singurul leac care nu expiră.
„Omul nu moare când nu mai respiră, ci când nu mai iubește”, spunea el.
A murit în 2003, la 58 de ani, discret, fără zgomot, cum a trăit.
Dar poezia lui a rămas în suflete — spusă la radio, cântată în melodii, recitată de oameni care nu știau neapărat cine a scris-o, dar o simțeau ca fiind a lor.
Morala
George Țărnea a fost dovada vie că poezia nu trebuie să fie complicată ca să fie adâncă.
Că marile adevăruri nu se scriu cu vorbe mari, ci cu inimi curate.
A fost poetul care a învățat lumea că iubirea e mai mare decât singurătatea, că tăcerea poate fi plină de sens și că frumusețea nu se strigă — se șoptește.
El a murit ca un om simplu, dar a lăsat în urmă ceva ce nu moare:
o inimă care bate încă, în fiecare vers, pentru toți cei care au iubit și au suferit în tăcere.
Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu