CORINA-ROTH

 — Ți-am spus de o mie de ori: mai mult zahăr, Viorico! Șefa ridică paharul și, „din greșeală”, îl răstoarnă spre femeia de serviciu.

Holul mirosea a detergent și a cafea, iar Viorica își strânsese părul într-un coc, să nu-i cadă pe frunte când freacă treptele. Avea bluza bleu cu mâneci suflecate și pași repezi. La prânz trebuie să fugă acasă—Dănuț o aștepta cu „lectura de azi”, cum îi zice el. „Să mă asculți tu, mamă, că tu pui pauzele cum trebuie.” Îi place când îi spune asta. O face să uite de oboseală.

Doamna Cristea—șefa—intră în recepție cu tocurile mai bătute ca niciodată. Sacou bej, păr perfect, privire ascuțită. De când fiica ei, Mara, e în aceeași clasă cu Dănuț și a aflat că băiatul femeii de serviciu are prima medie, parcă s-a strâns ceva în ea. Nu mai e „bună dimineața” caldă, nu mai e „mulțumesc”. E doar un aer rece, de parcă Viorica a îndrăznit să pună o carte pe un raft prea sus pentru ea.

— Cafeaua mea, Viorico? întreabă, fără să se uite.

— E la birou, doamnă, două lingurițe de zahăr, cum vă place.

O clipă mai târziu, doamna Cristea dă o sorbitură, se strâmbă și se întoarce brusc spre Viorica.

— Ți-am spus de o mie de ori: mai mult zahăr!

Ridică paharul și, „din greșeală”, îl răstoarnă spre ea. Cafeaua fierbinte îi stropește bluza, îi mușcă pielea. Viorica își ține respirația o secundă, să nu se verse lacrima. Nu zice nimic. Își strânge șorțul de parcă ar vrea să-și acopere rușinea, nu pata.

— Îmi cer scuze, doamnă, îi fac alta, spune încet.

— Te rog. Măcar atât.

Recepționerele se fac că tastează. Un coleg tușește. Liniștea e grea. Viorica intră în micuța toaletă de serviciu, clătește bluza la chiuvetă și, cu mișcări care o trădează puțin, își piaptănă fruntea cu degetele. „Nu-i nimic. Treci peste. Azi trebuie să-l asculți pe Dănuț. Pentru el te ridici.”

Povestea n-a început cu cafeaua. A început cu „Top 5 la română”, lipit pe panoul clasei. Dănuț—primul. Muncise în fiecare seară pe masa din bucătărie, printre oale și caiete, cu dicționarul acela cu colțurile tocite. Mara—fiica doamnei Cristea—e deșteaptă, frumoasă, dar obosită de meditații, sport, repetiții, internet. Nu e rea, doar împinsă de prea multe „trebuie”.

Viorica nu s-a lăudat nimănui. A aplaudat încet la ședință și a mers acasă să-i facă clătite cu gem. Atât. Dar vestea a trecut prin școală ca un curent rece. Și la birou s-a simțit.

Când Viorica iese din toaletă, o cheamă cineva din capătul holului. Doamna Dima, directoarea generală, păr alb scurt, ochi limpezi.

— Viorica, poți să vii un minut?

Inima îi bate în gât. „M-au văzut că mi-am clătit bluza?” Intră, ținându-și umerii adunați.

— Aș vrea o cafea… cum o faci tu, zâmbește doamna Dima. Și, te rog, închide ușa. Să știi că am văzut ce s-a întâmplat. Nu e în regulă. Îmi pare rău că ai fost pusă în situația aia.

— Eu… mă descurc, doamnă, murmură Viorica.

— Știu că te descurci. Și știu și de Dănuț. Citește minunat. Am o rugăminte: vineri, la „Seara de literatură”, să pleci cu o oră mai devreme, ca să ajungi. Și o propunere: de luni, trecem postul tău la „îngrijire clădire + recepție de seară”. E o mărire mică și un program mai omenește. Ți se potrivește?

Viorica rămâne cu palma pe clanță și respiră ca după ce-ai urcat scările.

— Mulțumesc, doamnă… nu știu ce să zic.

— Spune doar „da”. Restul vedem noi.

Vineri, sala de festivități e plină. Părinți, telefoane, emoții. Viorica stă la mijloc, cu bluza curată și o batistă în geantă. Intră și doamna Cristea, singură, cu pas hotărât, dar cu ochii fugari.

Dănuț urcă pe scenă. Citește rar, așezat, cu pauze din acelea care țin cuvintele în viață. Când termină, nu se aud doar aplauze. Se face o liniște scurtă, aceea în care oamenii își dau seama că au simțit ceva. Viorica simte cum îi fug genunchii. „Bravo, puiul meu.”

La final, oamenii se amestecă. Viorica se trezește față în față cu doamna Cristea. Nu mai sunt șefă și femeie de serviciu. Sunt două mame.

— Viorico, spune încet, ai un băiat extraordinar. Îmi pare rău pentru dimineața aceea. Am greșit. Nu zahărul lipsea.

Viorica dă din cap.

— Mulțumesc că ați venit. Și Mara a citit frumos la engleză, adaugă sincer.

Apare Dănuț cu diploma în mână.

— Sărut mâna, spune politicos. Dacă vreți, o pot ajuta pe Mara la română, iar ea… m-ar ajuta la engleză.

Un zâmbet adevărat îi înmoaie colțurile gurii doamnei Cristea.

— Mi-ar plăcea, Dănuț. Mulțumesc.

De luni, Viorica începe noul program. Seara, la recepție, răspunde la telefon, notează programări, își ține spatele drept. Într-o pauză, doamna Dima o oprește:

— Am mai rezolvat ceva. Vom folosi „personal clădire” în acte și în comunicări. Cuvintele cântăresc. Și… bursa pentru lectură a trecut—lună de lună, modestă, dar utilă.

— Ne descurcăm, doamnă, zâmbește Viorica. Dar asta… ne așază.

Acasă, Dănuț își face temele. Miercuri se vede cu Mara—română și engleză, pe rând. În seara aceea, după ce-l ascultă, Viorica își pune bluza la uscat și, cu o cană de ceai, își scrie pe un bilețel mic: „În fiecare zi—respect. Chiar și când lipsește zahărul.” Îl prinde cu magnet de frigider.

Apoi stinge lumina din bucătărie și rămâne o clipă în liniște. Nu i-au dispărut toate grijile, dar a învățat ceva simplu: când pui la timp lingurița potrivită—de dreptate, de curaj, de bun-simț—viața nu mai arde. Se îndulcește. Și merge înainte, pe picioarele tale.

Oamenii cinstiți țin lumea la locul ei. Ei nu cer aplauze, doar să fie priviți în ochi și salutați cu bun-simț. Respectul nu se măsoară în funcții, ci în felul în care îți faci treaba — corect, cu inimă, până la capăt.

Lasă un ❤️ pentru oamenii simpli care nu cer aplauze, dar merită respect.

Sursa

Internet