CORINA-ROTH

 - Vă rog, domnișoară, dați-mi prăjitura aceea roșie… e pentru nepotul meu.

Însă, La tejghea, bănuții nu i-au ajuns.

Dimineața mirosea a ger și a pâine caldă. Tanti Anica își legă baticul sub bărbie, își puse haina groasă și ieși încet pe uliță, cu punga de pânză la braț. În buzunarul interior, într-un șervețel împăturit, ținea strâns câțiva bănuți: multă monedă și două bancnote mototolite. Îi numărase de trei ori la masă, lângă cana de ceai. Îi lipsea un leu. Dar astăzi avea să încerce oricum.

— Bunico, vii repede? o întrebase seara trecută Dănuț, băiatul de șase ani pe care-l creștea de una singură.

— Vin, mamă. Ce să-ți aduc?

— Nimic… adică… am văzut la cofetăria din centru un copil cu o prăjitură roșie. Era ca un cub. Arăta ca un cadou. Am stat și m-am uitat cum mușca din ea… și, nu știu, m-am gândit că aș mânca și eu una, măcar o dată, așa...

Anica a tăcut. A mângâiat pernița lui cu stele și i-a spus:

— O dată e destul.

A coborât pe jos până în stația de autobuz. Făcuse drumul ăsta de atâtea ori, dar azi picioarele îi erau mai grele. Nu doar de la iarnă, ci de la gândul acela mic: „Dacă nu-mi ajunge?” Știa toate prețurile pe de rost, și totuși, cofetăria din centru era altă lume: lumină caldă, vitrină lucioasă, sclipiri de glazură. Acolo, lucrurile nu se măsurau doar în bani, ci și în curaj.

Când a intrat, clopoțelul de la ușă a sunat subțire. O domnișoară cu șorț bej a zâmbit:

— Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?

Anica s-a apropiat de tejgheaua de marmură. Prăjiturile erau aranjate ca într-o vitrină de bijuterii. A văzut-o pe ea — un cub roșu, lucios, cu o panglică din ciocolată, chiar ca-n povestea lui Dănuț. A scos șervețelul. L-a desfăcut cu grijă. Monedele s-au așezat cuminți în palmă, ca niște oameni care știu să stea la rând. A început să le numere cu degetul: zece bani, zece bani, cincizeci, iarăși zece, o sută, douăzeci… douăzeci și cinci. Îi lipsea fix un leu.

— Aș vrea… dacă se poate… prăjitura aceea roșie, a zis ea, arătând cu degetul. E pentru nepotul meu.

— Bineînțeles, a spus vânzătoarea. Se numește „Rubin”.

— Frumos nume, a zâmbit Anica, timid. Cât e, domnișorică?

Fata i-a spus prețul. Anica a coborât din nou privirea în palmă. A mai numărat o dată, ca și cum între monede s-ar fi ascuns, rușinat, leul lipsă. N-a apărut.

— Mai am până acasă, a murmurat. Îmi lipsește un leu.

În spatele Anicăi, la rând, stătea un domn în costum, cu o pungă cu multe cutii. A auzit. A ridicat discret o mână.

— Permiteți-mi să…

Anica a dat din cap repede.

— Nu, vă rog. Mulțumesc. Îmi iau alta, mai mică. E pentru copil. Dar plătesc eu. Așa e bine.

A vrut să spună vânzătoarei „dați-mi, vă rog, eclerul acela de vanilie”. Era mai ieftin. Dar privirea i s-a întors la cubul roșu. Îi văzu pe obraji reflexia vitrinii, ca o întoarcere în copilărie.

— Doamnă, a zis vânzătoarea, îmi pare rău să întreb, dar e pentru o ocazie?

— Pentru sâmbătă, a răspuns Anica. La noi, sâmbăta e sărbătoare mică. Mai ales dacă-ți iese o prăjitură.

Fata a zâmbit scurt, apoi s-a aplecat spre casă. A tastat ceva.

— Să știți că azi „Rubinul” e la ofertă. Fix cât aveți dumneavoastră.

— Vai, dar ce noroc! a oftat Anica, și i s-au umezit ochii. Domnișorică, să ți-l scrie Dumnezeu în carte pentru cuvântul ăsta.

Vânzătoarea a pus prăjitura într-o cutie mică, albă, și a legat-o cu o sfoară subțire. A strecurat lângă ea o prăjiturică rotundă, mică, aurie.

— Pentru dumneavoastră, a șoptit. O „albină”. Din partea casei.

Anica a strâns cutia la piept, ca pe o scrisoare primită târziu. A ieșit din cofetărie cu pași mici, atenți, ca și cum ținea în mână ceva care cântărește mai mult decât pare.

Autobuzul a venit repede. Pe geam, orașul curgea iernatic: oameni în paltoane, vitrine, lumini. În brațe, cutia stătea așezată cuminte, iar în inimă creștea o tihnă: putea să-l țină de cuvânt pe Dănuț.

Acasă, băiatul a simțit mirosul dulce înainte să vadă cutia.

— Bunico, ce-i acolo?

— Un cadou mic, puiule. Sâmbăta noastră.

Au pus prăjitura pe farfurioara cea bună, cu floricele albastre, „de la nuntă”. Anica a tăiat cubul peste, în pătrățele egale. Dănuț și-a mușcat prima bucățică cu ochii mari, parcă neîncrezător că e adevărat. A închis pleoapele o secundă, așa cum fac copiii când își doresc ca gustul bun să țină mai mult.

— E ca un cadou, bunico, chiar e!

— Cadourile, mamă, se fac la timp. Când e foame mare, ori când e dor.

Au mâncat încet. El, fericit; ea, liniștită. La final, Anica a luat din buzunar un bilet mic, împăturit în patru: era o listă de cheltuieli pentru luna viitoare. L-a pus pe masă și a scris jos, mărunt: „Sâmbăta — o prăjitură”. Nu în fiecare sâmbătă — nu s-ar fi putut. Dar o dată la două, când banul se așază, când drumul e plan, când sufletul cere „bine”.

— Bunico, mâine te ajut să ducem o sacoșă la tanti Marioara, a zis Dănuț, ștergându-și buzele. Și după aceea, citim.

— Citim, a zâmbit Anica. Să vezi cum e când literele sunt ca frișca: îți adoarmă pe limbă, dar îți rămân în minte.

Seara, băiatul a adormit cu obrajii calzi. Anica a strâns farfuriile, a spălat încet, a lăsat să se scurgă apa. Apoi s-a așezat pe scăunel, a desfăcut „albina” din hârtie și a mușcat o dată. Gustul i-a adus aminte de prăjiturile de odinioară, pe când îmbrăca rochia cu flori și îl aștepta pe Ion să vină de pe câmp. A zâmbit singură.

„Îi lipsise un leu,” s-a gândit. „Dar sunt zile în care cineva îți dă fix leul ăla, fără să ți-l pună în palmă: ți-l pune în inimă.” A închis ochii o clipă, cu rugăciunea scurtă a oamenilor simpli: „Mulțumesc, Doamne, pentru sâmbăta asta.”

Pe masă, lângă lista de cheltuieli, Anica a lipit o bucățică de sfoară de la cutie. „Să-mi aduc aminte”, și-a spus, „că pentru un copil, o prăjitură e mai mult decât desert. E dovada că lumea poate fi bună, măcar o dată, fix când trebuie.”

Lasă un ❤️ pentru toate bunicile care fac minuni din mărunțiș.

Sursa

Internet