La bunica mea acasă,
Pe o margine de deal,
A căzut o brumă groasă
Pe fereastra fără geam.
Bate vântul, casa-i goală,
Scârțâie, în vânt, fântâna,
Pe perete, o icoană,
Tânjește după o mână.
Dar bunica nu-i acasă,
A plecat demult la cer...
Și icoana e neștearsă,
Tremură sfinții în ger!
Mai întoarce, Doamne, clipa,
Și dă-mi anii înapoi!
Ca să-mi vină iar bunica
Să ia praful de pe ei.
Să-ncălzească iarăși casa,
Cu o sobă de pământ,
Și să-mi umple iarăși masa,
Cu gutui și flori de câmp.
Să mai simt miros de brad,
Când veni-va iar Crăciunul,
Printre fulgi de nea ce cad
Să ma urce-n cârcă bunul.
Iar bunica-mbujorată
Să privească prin fereastră,
Focul să trosnească-n vatră,
În soba de lut, albastră.
Doar o clipă, nu mai mult,
Să-i sărut mâna bunicii...
Celei care m-a crescut
Și s-a dus în cer cu sfinții.
În curând, căzând, zăpada
Va acoperi cu alb,
Casa bunei, unde mama
Cocea pâini și cozonac.
Și icoana înghețată
Pe peretele brumat,
Așteptând buna-mi plecată,
Va privi prin geamul spart.
✍🏼 Dorin Dumitriu



.jpg)





















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu