.jpg)
Femeia care a așteptat în gară până când timpul a cedat
Rusia, 1917–1932
Timp de cincisprezece ani lungi, Anna Ivanovna a luat același tren, sau mai bine spus a mers spre aceeași gară, în fiecare dimineață, indiferent de ger, de război, de foamete sau de șoaptele satului, pășind încet spre mica stație din sudul Moscovei, așezându-se pe aceeași bancă de lemn și fixând șinele ca și cum ar fi fost încă o promisiune vie de întoarcere.
La început, toți au crezut că își așteaptă soțul, și nu se înșelau, pentru că Ivan plecase pe front în 1917, într-o vreme în care războiul părea încă ceva îndepărtat și aproape glorios, promițând că se va întoarce curând, că va scrie, că despărțirea va fi scurtă, iar Anna crezuse fiecare cuvânt fără să clipească.
În primele luni au venit scrisorile, apoi a venit tăcerea, apoi listele cu dispăruți, fără ca cineva să-i confirme moartea și fără ca cineva să-i confirme viața, lăsându-l pe Ivan suspendat în cel mai crud loc posibil, incertitudinea, acolo unde speranța și durerea coexistă fără să se anuleze.
„Dacă nu există un trup, există încă speranță”, îi spuneau oamenii, iar Anna s-a agățat de acea speranță ca de o funie aruncată peste un hău, refuzând să o lase să-i alunece din mâini.
Când războiul s-a terminat, mulți bărbați s-au întors, slabi, consumați, cu ochi care nu mai aparțineau nimănui, dar Ivan nu era printre ei, iar vecinii au început să-i spună că trebuie să meargă mai departe, că era încă tânără, că a aștepta atât de mult nu avea sens, repetându-i că timpul nu aduce pe nimeni înapoi.
Dar Anna nu aștepta timpul, îl aștepta pe Ivan.
Anotimpurile au trecut, a venit revoluția, țara s-a schimbat, panourile s-au schimbat, fricile s-au schimbat, însă ea a continuat să meargă la gară, uneori fără să vină vreun tren, alteori privind vagoane pline de străini, cercetând fiecare chip cu o liniște aproape dureroasă, ca cineva care știe exact ce caută.
Cu timpul, a încetat să-și mai aranjeze părul, apoi să mai observe privirile curioase, devenind parte din peisaj, „femeia gării”, pe lângă care copiii creșteau, iar adulții treceau grăbiți, deranjați de prezența ei, pentru că ea era un memento viu al unei adevăruri incomode, aceea că nu toate lucrurile au un final clar și liniștitor.
În 1925, un funcționar local i-a sugerat să se oprească, spunându-i că nu este sănătos și că statul nu recunoaște această așteptare, iar Anna l-a privit fără mânie și i-a răspuns simplu că statul nu se căsătorise cu Ivan, apoi a continuat să vină.
Trupul ei îmbătrânea mai repede decât convingerea, pașii deveneau mai înceți, așezatul mai greu, dar prezența ei nu lipsea niciodată.
Într-o iarnă deosebit de aspră s-a îmbolnăvit și a stat la pat săptămâni întregi, iar când s-a întors la gară și-a găsit banca ocupată, fără să spună nimic a rămas în picioare, iar omul s-a ridicat fără să întrebe.
Pe 4 mai 1932 a sosit un tren diferit, mai scurt, mai tăcut, din care au coborât puțini oameni, printre ei un bărbat foarte slab, cu părul albit prea devreme și sprijinit într-un baston improvizat, iar Anna l-a recunoscut imediat.
Nu a alergat, nu a strigat, nu a ezitat, ci s-a ridicat și a mers spre el, iar Ivan a avut nevoie de câteva secunde să o recunoască, pentru că cincisprezece ani schimbă orice chip, dar când a făcut-o, bastonul i-a căzut din mână.
„Credeam că nu vei mai veni”, a murmurat el, iar Anna a clătinat capul încet și i-a spus că ea credea doar că va întârzia mai mult.
Ivan petrecuse ani într-un lagăr de prizonieri, fără să poată scrie, fără să poată reveni, fără să fie mort, dar nici cu adevărat viu, iar nimeni nu mersese să-l caute, în afară de ea.
Au mai trăit împreună doar trei ani, puțini pentru unii, suficienți pentru Anna, iar când el a murit, unii au spus că ea își irosise viața așteptând, lucru cu care Anna nu a fost niciodată de acord.
„Nu am așteptat”, spunea ea, „am ales.”
Și poate acesta este detaliul care tulbură cel mai mult în toată povestea ei, faptul că uneori oamenii nu rămân pentru că nu știu să plece, ci pentru că aleg să iubească fără garanții.
Morală:
Timpul poate ceda, promisiunile pot întârzia, dar iubirea asumată, chiar și în absența certitudinilor, rămâne una dintre cele mai puternice forme de curaj uman.
#Iubire #Asteptare #Devotament #PovestiA
devarate #Istorie #Curaj #Alegeri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu