CORINA-ROTH

 Ieri, de Crăciun, s-a stins actrița Vera Alentova, soția regizorului Vladimir Menșov, autorul celebrului film „Moscova nu crede în lacrimi”, distins cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în anul 1981.

În noiembrie 2014, la București, au avut loc Zilele Filmului Rus, iar în deschidere a fost proiectat filmul „Moscova nu crede în lacrimi”. La eveniment au fost prezenți chiar regizorul Vladimir Menșov și actrița din rolul principal, Vera Alentova, soția sa. Și atunci, și acum îi sunt recunoscătoare Nataliei Muzhennikova, care m-a sprijinit în obținerea unui interviu exclusiv cu cei doi artiști pentru Evenimentul Zilei. 

Am văzut filmul de nenumărate ori de-a lungul timpului și l-am revăzut și aseară. Am simțit nevoia aceasta, pentru că un film trăiește prin povestea lui, nu prin pașaportul celor care l-au făcut. Limbajul cinematografului adevărat este universal: vorbește despre oameni, despre speranțe, alegeri, iubiri, eșecuri, lucruri care nu au naționalitate. Faptul că „Moscova nu crede în lacrimi” a luat Oscarul spune, desigur, multe despre valoarea lui artistică, dar spune și ceva mai profund: că povestea a trecut dincolo de granițe, ideologii și epoci. Oscarul e o confirmare, nu esența. Esența este că filmul a rămas viu în oameni, că se recunoaște în el cineva din Tokyo, București sau Buenos Aires. Că o femeie care luptă pentru demnitate, iubire și sens este înțeleasă oriunde.

Marile povești nu aparțin unei țări. Ele aparțin memoriei colective. Și când un film rezistă timpului, înseamnă că a spus ceva adevărat despre condiția umană, iar acesta este, până la urmă, singurul „premiu” care contează cu adevărat.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată, în momentul în care am văzut filmul pentru prima dată, că voi ajunge să stau față în față cu regizorul și cu actrița care a dat viață unuia dintre cele mai memorabile personaje feminine din cinematografia rusă.

Țin minte că l-am întrebat pe Vladimir Valentinovici Menșov ce a simțit în clipa în care a aflat că filmul său a primit Oscarul. Răspunsul său a fost plin de umor și sinceritate: „A fost o situație amuzantă. Ceremonia Oscarurilor a avut loc pe 31 martie 1981. La Los Angeles era seară, iar la Moscova era deja dimineața zilei de 1 aprilie, Ziua Păcălelilor. Cei care m-au felicitat au făcut-o cu prudență, pentru că nu le venea să creadă. Mulți au crezut că e o glumă. Abia seara, când informația a fost difuzată la televiziune, toată lumea a înțeles că era adevărat. A fost o mare bucurie. Doar după câțiva ani am realizat cu adevărat ce înseamnă un Oscar.”

În acea perioadă, Rusia funcționa într-un alt sistem de valori, iar premiile considerate cu adevărat importante erau cele obținute în țară, distincțiile de stat sau cele acordate la festivaluri europene precum Cannes și Veneția. Pentru rolul principal au fost testate numeroase actrițe, însă alegerea finală a fost una asumată. „Bineînțeles că, într-un fel, mă gândeam la Vera Alentova”, a recunoscut Menșov. „Eram căsătoriți de mult, dar vă asigur că nu a fost alegerea soțului, ci a regizorului, care a crezut cu tărie în ea ca actriță.”

La filmări, cuvântul-cheie a fost prietenia, în ciuda muncii epuizante și a tensiunilor inevitabile. În afară de marele Aleksei Batalov, Menșov a distribuit numeroși actori tineri, pe atunci necunoscuți. Vera Alentova a ținut să sublinieze în timpul acelui interviu diferența dintre două tipuri de regizori: „Există regizori ai actorilor, cei care îi iubesc, care lucrează cu ei, care îi protejează. Și există regizori care conduc doar cu mintea, preocupați exclusiv de partea tehnică. Menșov este un regizor al actorilor. Însă un astfel de film aduce multă responsabilitate și multă tensiune. Fiind soția lui, eu eram cea care trebuia să suporte nervii. Când cineva observa că începe să se enerveze, mă lua și mă ascundea undeva, departe, ca să nu mă vadă și să nu-și verse nervii pe mine. Într-un fel, mă protejau.”

Vera Alentova a fost una dintre acele actrițe rare care nu au jucat personaje, ci destine. Chipul ei nu impunea, ci rămânea. Privirea ei nu explica, ci spunea totul. Pentru milioane de spectatori din întreaga lume, ea va rămâne femeia din „Moscova nu crede în lacrimi”, care cade, se ridică, învață să fie puternică fără să-și piardă feminitatea. Dar Vera Alentova a fost mai mult decât un rol de legendă, a fost o prezență discretă, elegantă, profund umană, pe scenă și în afara ei.

În spatele succesului internațional nu a stat strălucirea facilă, ci munca, disciplina și credința în artă. A fost actrița care a știut să fie mare fără să fie zgomotoasă și celebră fără să se îndepărteze de oameni. Cei care au întâlnit-o au vorbit despre bunătatea ei, despre modestia și inteligența cu care își purta destinul artistic. Cei care au văzut-o pe ecran au simțit că povestea ei le aparține și lor. Am avut norocul să o întâlnesc și depun mărturie că așa era.

Vera Alentova rămâne acolo unde doar artiștii adevărați ajung, în memoria vie a oamenilor. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Sursa

https://www.facebook.com/share/16Y2fHaVTK/