.jpg)
ANUL NOU
Vom intra într-un An Nou şi ne dăm seama că nu stăm pe loc, că suntem nişte călători. Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului David: „Călător sunt în faţa Ta, Doamne; şi oaspete, ca toţi părinţii mei” (Psalm 33, 13). Ca urmare a acestui adevăr, la fiecare început de an încercăm două feluri de sentimente opuse. Încercăm, mai întâi, sentimentul vremelniciei lucrurilor, al relativităţii noastre. Observăm cum trec anii, cum se schimbă multe din jurul nostru, cum ne despărţim de anumite lucruri sau de cei dragi, cum fuge totul în jurul nostru şi noi înşine ne schimbăm, îmbătrânim, slăbim în putere şi ne simţim din ce în ce mai legaţi cu vremelnicia. Dar odată cu acest sentiment, fiecare an nou trezeşte în suflet dorul de viaţă nouă, dorul de veşnicie. Ne dăm seama că nu totul trece, că relativismul nu-şi poate pune pecetea pe întreagă făptura noastră, că în noi este dorul de viaţă veşnică şi că acest dor îşi are un izvor şi un temei inepuizabil. Vrem să trăim, ne spunem mereu „La mulţi ani!” când din punct de vedere biologic simţim că fiorul vieţii de pe pământ este pe sfârşite. Anii şi vremurile sunt sub cârma lui Dumnezeu, că El este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii noastre. Timpul face parte din propria noastră fiinţă. În această lume a lui Dumnezeu, viaţa îşi urmează cursul fără întrerupere. Ca nişte călători ce-şi aruncă privirile din înălţimea unei culmi la drumul ce li s-a deschis în zări, aşa ne avântăm şi noi privirile, gândurile şi nădejdile la întâmplările ce le vom întâlni în zilele anului ce va sosi. Cum vor fi aceste zile: luminoase sau întunecate? Ce întâmplări ne vor întâmpina: bune sau rele? Ce ne va aduce Anul Nou: viaţă sau moarte? Nu ştim, nu suntem în stare să smulgem viitorului vălul de taină ce-l ascunde privirilor noastre. Dar noi ne aflăm în Biserica lui Hristos şi aici învăţăm cum să ne înţelegem viaţa, care este rostul ei şi ce aşteaptă de la noi Dumnezeu, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Pentru darurile bunătăţilor Dumnezeieşti prin care am fost ospătaţi la masa credinţei, prin care am fost iertaţi şi ne-am sfinţit, mărturisim cu recunoştinţă şi cu adevăr: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu”. Aceleaşi simţiri de recunoştinţă suntem datori să aducem lui Dumnezeu, când ne gândim la darurile cele pământeşti cu care ne-a miluit. Domnul ne-a ajutat să muncim cu pace în biserici, în locaşurile de cultură, în fabrici, pe ogoarele noastre scumpe, să gustăm fericirea unei vieţi tihnite. „Domnul a oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit” (Psalm 106, 29). Cum vom răsplăti Dumnezeului nostru pentru toate binefacerile Lui? Cu nimic altceva decât cu acea mărturisire de dragoste şi credinţă ce-l însufleţea pe proorocul David când striga: „Lăudaţi-L pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” (Psalm 135, 1). Dar să nu uităm că viaţa noastră este o carte, cu mai multe sau mai puţine pagini. Pe de o parte scriem noi faptele, pe de altă parte scrie Dumnezeu, judecata faptelor. Dacă nu umplem viaţa noastră cu fapte vrednice de pomenire, ea se va reduce la atât: s-a născut, a trăit, a murit. Dar de ce a trăit? Cum a murit? Sunt întrebările la care vom răspunde fiecare din noi. În fiecare an, noi încheiem o pagină din această carte şi deschidem una nouă. Va veni pentru fiecare om o zi în care cartea vieţii lui se va închide. Iar Dumnezeu o va deschide şi o va cerceta să vadă ce am scris în ea.
Sursa
Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu