„Sufletul omului este tainic și adânc, și nimeni nu-l cunoaște pe deplin, în afară de Dumnezeu. El poartă în sine dorul de Cer, chiar și atunci când omul nu știe să-l numească. De aceea, sufletul nu se satură din lucruri trecătoare, nici din laude, nici din împliniri lumești, pentru că ele nu pot umple ceea ce a fost zidit pentru veșnicie.
Dumnezeu nu vine cu zgomot în viața omului, nu forțează, nu constrânge, ci Se apropie cu multă blândețe, ca o adiere ușoară. El stă la ușa inimii și așteaptă, cu răbdare mai mare decât a noastră, ca omul să-I facă loc. Iar când sufletul, chiar obosit și rănit, Îi deschide, începe o lucrare tainică: liniștea se așază, gândurile se domolesc, iar inima învață din nou să se roage.
Sufletul este ca o candelă: dacă nu este hrănit cu rugăciune, cu smerenie și cu iertare, se stinge încet, fără ca omul să-și dea seama. Dar atunci când omul se întoarce, chiar și cu pași mici, Dumnezeu nu-l mustră, ci îl ridică. El nu cere desăvârșire, ci sinceritate; nu cere vorbe frumoase, ci inimă curată.
Acolo unde este Dumnezeu, frica se micșorează, neliniștea se topește, iar sufletul își amintește rostul său. Omul nu mai trăiește doar pentru ziua de mâine, ci începe să trăiască pentru adevăr, pentru iubire și pentru mântuire. Iar sufletul, așezat în Dumnezeu, găsește pacea pe care lumea nu o poate da și nici lua.”
Sursa
Internet



.jpg)





















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu