.jpg)
A fost odată Horia Căciulescu ....
Actorul acela, slab ca un ţâr, trestie umblătoare, micuţ, firav, că, dacă bătea vânul un pic mai tare, îl purta ca pe un puf de păpădie, actorul acela care, dacă vroia să funcţioneze legea gravitaţiei şi-n cazul său, trebuia să se potcovească aidoma puricelui din poveste cu 99 de ocale de fier şi 99 de oţel, actorul acela cu sprâncene stufoase, negre, lungi ca mustaţa unui tenisman celebru, cu ochi vioi de viezure năzdrăvan. Actorul acela...ACTORUL...
Horia Căciulescu s-a născut pe 13 februarie 1922.
A fost un comediant cu mare priză la public şi, în spectacolele sale, cu replici „de tot râsul”, făcea ca sala să fie în delir, când spunea despre sine că „sunt solid ca un biscuit privit din profil”. Sau când, într-un dialog amical cu „rotunjorul” actor Mircea Crişan, spunea despre fizicul său: „Aţi auzit vreodată un îndrăgostit spunându-i iubitei, dragă, tu eşti grăsiciunea mea? Nu, toţi spun, dragă, tu eşti slăbiciunea mea! Păi, vedeţi? Fiecare cu ce are: Einstein cu fizica, eu cu fizicul!”
Câţi îşi mai amintesc că actorul Horia Căciulescu a fost împuşcat în cap la Revoluţie, pe 24 decembrie, dintr-o gravă eroare, o decizie pripită şi inconştientă, o greşeală de netrecut cu vederea, chiar dacă totul a fost pus pe seama confuziei, haosului, tensiunii ridicate, momentului de isterie generală în care ne-am aflat cu toţii în acel însângerat sfârşit de decembrie 1989?
Dacă ar fi supravieţuit, cu umorul şi autoironia binecunoscute, actorul ar fi zis că în acea seară nu s-a întâmplat nimic deosebit, doar i-a trecut ceva mortal prin minte! Aşa a sfârşit fulgerat un actor aflat încă în avânt, în plină extensie profesională, în plină graţie a meseriei şi în plină adulaţie a publicului.
Trestia umblătoare s-a retezat, puful de păpădie a fost luat de vântul rece al morţii, iar gravitaţia, fără sufletul uriaş care-o anula, şi-a făcut datoria, dând, în sfârşit, „greutate” trupului inert (se ştie că morţii par totdeauna mai grei). Din acel moment, Horia Căciulescu devenea amintire, iar comedia românească se împuţina cu un hohot de râs. Şi, ca-n viaţă (nu ca-n teatru), pentru „moartea unui artist” n-a plătit nimeni...Dumnezeu să te odihnească, maestre!
Text preluat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu