CORINA-ROTH

 POVESTEA GRUPULUI OM BUN

Capitol 1

Mâncam, plângeam, cântam...

(Codruț povestind...)

...La mine a început așa...

Eram înainte de '89...mergeam spre București, un tren plin de elevi, să facem vizită la TIB...

În tren, cam nebunie și dezmăț...și careva avea o chitară...o lălăiam toți pe diverse cântece la modă în vremea aceea...Chitara aia a ajuns la mine pentru că mi-a dăruit-o un coleg, Cristi Stăvaru,...mi-a spus "ia-o tu, că și-așa stă la mine degeaba...Era o chitară Reghin, veche și cam stricată, fără câteva corzi, dar a fost pentru mine un diamant...Am început să reproduc și să îngân cântecele preferate de la Mircea Bodolan, Vali Sterian, Dan Chebac, Nicu Alifantis și Doru Stănculescu...era și o muzică ce se așezase în mine...făcusem parte din cor în anii de școală, până când pe la 13-14 ani, fiind vocea întâia, a oprit repetiția doamna Cucu, profesoara de muzică, pentru că având vocea în schimbare, efectiv am behăit ..iar pentru încurajare mi-a spus du-te în spate, cânți ușor...dar, ușor vocea a treia de bas...

Făcusem și acordeon  dintr-a doua până-n a cincea...căram acordeonul, aproape cât mine de mare, mergând cu troleul la Școala Populară de Artă din Brașov...îmi aduc aminte  la primul examen de an am stat efectiv blocat pe scaun, un acordeon cu un cap de copil speriat...și nu am putut cânta nimic, cu toate că știam repertoriul și gamele...

Prin anii '80, erau colegi, prieteni și vecini de pe la blocuri...ei cântau în curtea școlii, sub panoul de baschet, sub lumina stingheră a unui bec stradal...puțin răzvrătiți și totuși cu emoția momentelor...cu unii dintre ei am sărit gardul și la Cenaclu, la Stadionul Municipal, ne-a văzut paznicul dar a întors privirea cumva lăsător...și am prins din tribună cântecul și starea lui...

Toate astea m-au format cumva, mi-au sedimentat stări de emoție și bucurie...sufletul începea să-mi cânte...

A mai contribuit și prietenia mea cu Liviu Andone și Sanyi Raduly. Discuții despre diverse lecturi, raționamente montate și demontate, recitări de poezii, mici cântări pierdute-n noapte, răs și plâns împreună, simple trăiri, prea visători sau uneori prea pragmatici...da, bine, erau și beri sau vin...no,...

La începutul toamnei din '94...eram încă student la o particulară de drept, pornit spre dreptate, cinste și adevăr...aveam dorința de expresie, simțeam nevoia unei împărtășirii, de destăinuire, de revoltă,...toate să le adun în vocala unui cânt...

Nu voiam să fac asta singur, nu știu de ce niciodată nu mi-a plăcut singurătatea...

Eram boem, sociabil, glumeț, pletos și bărbos, cu blugii rupți, de la purtat nu de la vreo modă...

Terminasem liceul la Șaguna, în '92, m-au 'obligat' oarecum colegii să-i acompaniez la chitară pentru programul de la finalul liceului...

Șaguna, un liceu cât un Suflet mare...

Oftez, dar revin la scris...

Coborând pe lângă terenul de sport de la Șaguna, dau de o prietenă, Ioana...vorbim ca oamenii despre de toate...ne însoțim spre Poarta Schei,...eu îi spun despre visul meu de a cânta, de a forma o trupă....mereu mă destăinuiam naiv și sincer, gândurile mele le auzeai rostite aproape sincron...Cred că știam despre ea că mai cântă, altfel nu deschideam subiectul, îmi plăcuse vocea ei cu influențe jazz...Dar nu interacționasem, nu aveam experiențe comune...

da, mereu vă gândiți la prostii...

Terminase și ea liceul, în anul acela, tot șagunistă...și îmi spune çă știe ea pe unu care cântă fain la chitară, Nae Dumnezeu, așa-i zicea...nu-i știam numele corect...și că are și o prietenă, colegă de liceu, Miha, care crede ea că ar fi potrivită...no, zic, ia uite ce tare chestie, unde și cum dă om peste om și se găsesc...

Stabilim o întâlnire....deobicei, toate zdrăngănelile le executam la maică-mea acasă, în bucătărie, era mai simplu, se fuma și era cafeaua aproape...loc mic, ca la  bloc, bloc mic...

Mă rugam în gând să nu mai zică maica-mea că iar vin cu tărăboi, că-i umplu casa, cu toți 'nebunii', ca frate-miu...mă rog, ea afla după, că fratele meu, Marian, alias Mărinu', golea și casa de mobilă la chefuri, când ea era plecată la țară...și ei, alți 'nebuni' din gașca Jalea...

Confortul bucătăriei era deci consacrat, pentru mine era fieful perfect de socializare muzicală, unde excelam uneori în percuții, cu țigăi, capace, linguri și mestecătoare...Un astfel de record stabilisem cu Bogdan, Bogdan Bădulescu, fost coleg din școală și liceu, o altă persoană care m-a influențat, susținut și încurajat...mai cântam împreună uneori, ce vremuri, ce timpuri frumoase...

A venit și ziua primei întâlniri...

Bafta mea, mama era pe la școală, fiind învățătoare încă,...

A fost ziua de 13 octombrie 1994, dacă nu-mi aduc aminte bine, no, apăi așa rămâne...o zi cât o sărbătoare...cântam și vorbeam ca toți nevorbiții...atunci parcă sufletele noastre au devenit Unul..

Nae știa și câteva cântece de munte și ceva Phoenix, eu vreo câteva melodii...Ouă de rouă, a Zoiei Alecu, Rănitul dintre linii, a lui Mircea Bodolan și alte câteva...Fetele erau podoabă de note cristaline, Nae improviza solistică pe chitară...parcă ne știam din totdeauna și sorocul întâlnirii se împlinea...

Ne-am denumit Grupul Beleaua, cu acceptul tuturor. Nume de neam vechi din zona Făgărașului...

La repetiții s-au conturat și prinele melodii în formula de grup, cred că au fost Spune-mi, Trubadurii și Trudit...

Cumva, nu mai știu cum, aflasem de Festivalul Om Bun din București...

'Hai să încercăm!...Hai să mergem!'...Hai să vedem să vedem ce e acolo!'....

Am partcipat la preselecție...

Era festival concurs urmat de recitaluri...Deci toată toată Lumea Bună A Muzicii Folk era la București, la acest festival...Emoția mea a fost puternică, ajungând acolo am impactat cu realitatea si am avut bucuria să cunosc artiști pe care îi adoram: Vali Sterian, Victor Socaciu, Nicu Alifantis, și mulți alții...ziceam, era toată lumea bună acolo...

La preselecție nu cred că am apucat să cântăm și al doilea cântec...ne-a spus foarte îngăduitor Victor Socaciu, care era și atunci președintele juriului...ne-a spus să mergem acasă în Brașov, să mai repetăm și să ne vedem la anul...na, un pic a fost și o oarecare dezamăgire, dar am rămas să vedem concurenții și recitalurile, fiind cazați în Grozăvești la un fost coleg din liceu, Cosecu îi spuneam... avea cazare la studenți...era la Drept și ne-a primit la el în cămin și vă dați seama că a fost chefuială mare acolo... lipsiți de orice finanțe, mai beam ceva, mai cântam, mai mâncat o slănină cu gem...și tot așa...

Dar astfel am avut șansa și oportunitatea fantastică de a rămâne la recitaluri și la concurs și am văzut ce se cântă, cum se cântă...Da, eram și dezamăgiți că nu am trecut preselecția, mai criticam pe unul și pe altul... aveam și anumite prejudecăți...din păcate... dar peste toate astea, practic ne-am luat putere de acolo pentru că acest eveniment din '94 ne-a arătat nouă că da, putem și suntem acolo, avem tot ce ne trebuie, avem valoarea de a fi prezenți și ne-am încurajat... a contat foarte mult prezența ca și spectatori la acest festival din '94 și ne-am întors acasă încărcați într-un pic de altă dinamică, mai motivați și mai puternici...

Cred că în primăvara lui '95...am fugit de acasă...am plecat cu Mihaela pentru că se întâmpla o relație deja între mine și ea...

Am plecat împreună, am fugit practic ca doi tineri rebeli...am fugit în Lugoj unde era sediul facultății particulare de Drept pe care o urmam amândoi, eu fiind anul trei și ea era anul doi parcă... și acolo am cunoscut oameni fantastici, Liviu Săvescu, Lia Paulescu și încă mulți mulți colegi de acolo, care efectiv ne-au primit în mijlocul lor și ne-am împrietenit foarte fain...muzica folk se asculta și se cânta și pe acolo...Mai târziu voi afla că se întâmpla și prin alte multe locuri din țară...

Am revenit acasă, în vara-toamna lui '95...

Nu am mai făcut față financiar, chiar dacă Lia și gașca făceau tot posibilul să mai stăm.... Cântau și ea și Liviu foarte frumos...De la Lia ne-a rămas cântecul Portret cu cireșe, ea l-a compus, iar eu l-am rearanjat și s-a bucurat că îl cântăm...Un cântec pe versurile Anei Blandiana, un cântec așezat pe inimă, ca o iubire rămasă, un adânc ce leagă și leagănă veșnicii...

  Am reluat repetițiile cu Nae, Ioana își schimbase cumva repertoriul și s-a retras foarte delicat și foarte argumentat atunci...și am înțeles efectiv că nu își mai găsește locul... din păcate ne-a lăsat chiar înainte de ediția următoare de Om Bun, a festivalului din decembrie '95... Stabilisem un repertoriu pe care să-l prezentăm la preselecție...și am cântat două melodii care ne-au rămas definitorii: Om bun și Zgomot.

Conștientizam că sunt două melodii foarte puternice și că ne reprezintă și că asta suntem, ăștia suntem, asta trebuie să facem...

Și am câștigat spre surprinderea tuturor atunci... am câștigat Festivalul, am luat Trofeul la Festivalul Om Bun în '95 și cu această întâmplare am fost îndemnați să ne schimbăm numele formației în Grupul Om Bun...

Cel mai important însă este faptul că atunci alături de noi, în sală printre spectatori, am avut prietenii dragi: Luminița, Liviu, Cosecu, Mihnea și fratele meu, Marian...cel care ne-a adus cârnați și slănină, cu pâine și muștar, ceapă nu mai trebuia, aveam deja lacrimi de bucurie...mâncam, plângeam, cântam...

Așa a început practic intrarea noastră în lumea muzicii folk...

#povestegrupulombun

Sursa

https://www.facebook.com/share/16jFztRFxf/