CORINA-ROTH

 Singurătatea salvatorului

Există un tip de singurătate care nu vine din lipsa oamenilor, ci din prea-plinul de responsabilitate. O singurătate care se naște devreme, înainte ca omul să știe ce este viața, înainte să știe că nu e treaba lui să repare lumea. Aceasta este singurătatea salvatorului.

Salvatorul începe ca un copil.

Un copil care simte prea mult. Care vede fisurile din familie înainte ca ele să fie recunoscute. Care își ține respirația când părinții se ceartă și crede, în tăcerea lui, că dacă ar fi mai cuminte, mai bun, mai puternic, mai nevăzut, totul s-ar liniști. Un copil care nu se joacă pe deplin, pentru că e atent. Veghează. Se adaptează. Își sacrifică copilăria ca să devină liant, pansament, stâlp.

Apoi vine adolescența.

Când alții se caută pe ei înșiși, salvatorul îi caută pe ceilalți. Își susține părinții emoțional, le ascultă durerile, le traduce neputințele, devine matur prea devreme. Învață să fie sprijin fără să ceară nimic. Învață că iubirea se câștigă prin utilitate. Că valoarea lui stă în cât de mult poate duce.

La maturitate timpurie, salvatorul își întoarce privirea spre frați.

Chiar și atunci când fratele este mai mare. Chiar și atunci când logic nu ar trebui. Salvatorul nu funcționează după logică, ci după datorie interioară. Ajută, repară, explică, acoperă, îndreaptă. Nu pentru că i se cere, ci pentru că nu poate altfel. A fost antrenat o viață întreagă să fie cel care ține lucrurile în picioare.

Când iubește, iubește ca un erou.

În relație, salvatorul oferă tot. Prezență. Protecție. Răbdare. Înțelegere. Devine adăpost. Devine forță. Devine soluție. Își vede partenerul nu doar ca pe un egal, ci ca pe cineva care trebuie ocrotit, ridicat, susținut. Uneori, fără să-și dea seama, alege parteneri care au nevoie de salvare. Alteori, chiar dacă nu e nevoie, el tot oferă. Pentru că asta știe. Pentru că așa se simte viu.

Își alege profesii în care poate ajuta.

Psiholog. Profesor. Medic. Terapeut. Antrenor. Lider. Ghid. Salvatorul nu poate sta pe margine. El intră în foc. Îi ridică pe alții, le vede potențialul, le ține speranța când ei nu o mai pot ține singuri. Devine „omul de bază”. Cel pe care te poți baza. Cel care nu cade. Cel care știe. Cel care rezistă.

Și lumea se obișnuiește. Se obișnuiește să primească. Se obișnuiește să fie salvată. Se obișnuiește să creadă că salvatorul nu obosește.

Dar obosește.

Obosește în tăcere.

Salvatorul trăiește într-o asimetrie afectivă. El oferă din ființă. Ceilalți oferă din surplus — dacă îl au.

Pentru majoritatea oamenilor, salvatorul este:

- un rol, nu o ființă,

- o funcție emoțională, nu un om,

- o resursă, nu o relație.

Salvatorul este singur pentru că iubirea celorlalți este condiționată de funcționalitatea lui.

Când el funcționează:

– este admirat

– este respectat

– este căutat

Când el nu mai funcționează:

– devine incomod

– devine „schimbat”

– devine „prea mult”

Există un moment precis, de obicei târziu, când salvatorul nu mai e naiv, dar nici cinic. E doar lucid. Momentul în care înțelege ceva ce doare mai mult decât orice trădare: că nimeni nu vine după el.

Nu când obosește.

Nu când cade.

Nu când tace.

Pentru că oamenii nu s-au legat de el ca de un om. S-au legat de ce făcea pentru ei.

Salvatorul a fost mereu prezent. A ținut. A rezolvat. A suportat. Și tocmai această constanță i-a condamnat absența de sprijin. Când ești mereu acolo, lumea te ia ca pe un dat. Ca pe gravitație. Nimeni nu mulțumește gravitației. Nimeni nu o îmbrățișează.

Când salvatorul se oprește, nu apare îngrijorarea, ci confuzia.

„Ce are?”

„Nu mai e ca înainte.”

„S-a schimbat.”

Nu „ce pot face pentru el?”, ci „de ce nu mai funcționează?”.

Prăbușirea

Când salvatorul cade, nu cade zgomotos.

Cade lent.

Se golește.

Se retrage.

Nu cere ajutor pentru că știe, deja, răspunsul. A mai încercat. A primit tăceri, minimalizări, soluții grăbite, schimbări de subiect.

Și atunci tace definitiv.

Aceasta este singurătatea reală a salvatorului: nu absența oamenilor, ci prezența lor incapabilă.

După ce înțelege că nimeni nu vine, salvatorul nu devine mai bun. Nici mai rău. Devine selectiv. Nu mai explică. Nu mai justifică. Nu mai oferă din rană. 

Nu mai salvează oameni care nu se salvează singuri. Nu mai investește în relații unde reciprocitatea e o excepție. Nu mai stă unde e iubit doar pentru ce produce.

 Și nu, lumea nu îl aplaudă pentru asta. Unii se supără. Unii îl acuză.

Unii pleacă.

Și poate aici se încheie singurătatea salvatorului. Nu când este, în sfârșit, văzut de lume, ci când încetează să mai aștepte asta.

Cristian Vasile

P.S. Acesta este un text pe care l-am scris azi, într-o zi specială. Nu voi răspunde nimănui la întrebări în comentarii. Mulțumesc.