CORINA-ROTH

 Aveam șase ani când am înțeles prima dată ce înseamnă să pierzi pe cineva… fără să știi cum să spui „de ce”. Tatăl m-a părăsit pe când aveam doi ani, iar mama s-a stins.

Tata plecase „la muncă”, așa mi-au spus.

Doar că muncă a fost… plecarea lui.

Și nu s-a mai întors.

Mama a mai rezistat puțin, cât a putut.

S-a stins încet, ca o lumânare care arde până la capăt, fără să facă zgomot.

Țin minte doar că într-o seară, în mijlocul iernii, s-a uitat la mine și mi-a mângâiat fruntea, iar ochii ei erau plini de o tristețe pe care n-o înțelegeam.

A doua zi, casa a devenit brusc prea mare.

Prea rece.

Prea goală.

Și atunci am simțit o îmbrățișare.

Nu una ca în filme, cu vorbe multe…

ci una simplă, strânsă, de parcă bunica ar fi vrut să mă țină lipit de ea, ca să nu mă mai poată lua nimeni.

— „Gata, puiule…” mi-a șoptit.

— „De azi înainte, eu nu te mai las.”

Și nu m-a lăsat.

Bunica se numea Elena, dar eu îi spuneam „buni”.

Avea mâinile crăpate de muncă și o privire blândă, de parcă știa să ierte lumea înainte ca lumea să apuce s-o rănească.

În casa noastră nu era mult.

Era o sobă care trosnea frumos.

O masă mică de lemn.

O icoană în colț.

Și o liniște care uneori mă speria.

Dar diminețile… diminețile aveau un miros care mă făcea să cred că totul va fi bine.

Miros de ceai de mentă.

Miros de pâine încălzită pe plită.

Miros de lemn ars.

Bunica mă trezea încet, fără grabă, fără nervi.

— „Hai, iubirea mea…”

— „Să ne ridicăm, că viața nu stă pe loc.”

Și viața chiar nu stătea.

La școală, eram „copilul fără părinți”.

Copiii pot fi cruzi fără să știe.

Spun lucruri care rămân în tine ani întregi, ca niște ace.

Îmi amintesc cum într-o zi mi-au tras ghiozdanul de pe bancă și au râs:

— „Ce să faci tu, mă? Te-a crescut o babă!”

— „N-ai tată, n-ai mamă… cine ești tu?”

Am venit acasă cu nod în gât și cu lacrimi care nu voiau să iasă, de parcă și ele se rușinau.

Bunica m-a văzut de la ușă.

N-a întrebat nimic.

Doar mi-a pus palma pe obraz și a zis:

— „Ai fost rănit… nu?”

— „Lasă, mamă… oamenii vorbesc din golul lor.”

— „Tu să nu te rușinezi niciodată de cine te iubește.”

Și apoi mi-a făcut o felie de pâine cu zahăr.

Era desertul nostru.

Sărăcăcios… dar dulce.

Și, ciudat… în seara aia, m-am simțit din nou bogat.

Bunica muncea mult.

Prea mult pentru vârsta ei.

Dimineața mergea la câmp.

Seara spăla, gătea, cosea.

Iar noaptea… se ruga.

O vedeam uneori cum își freacă genunchii, cum își strânge spatele, cum își ascunde oboseala după un „lasă, că trece”.

Dar nu trecea.

Doar ea nu voia să mă sperie.

Într-o iarnă am făcut febră mare.

Deliram.

Mă durea tot corpul și aveam frisoane.

Bunica a stat lângă mine toată noaptea.

Îmi schimba compresa.

Îmi ștergea fruntea.

Îmi ținea mâna strâns.

La un moment dat, am deschis ochii și am văzut-o plângând încet.

Și am întrebat, cu voce mică:

— „Buni… de ce plângi?”

Ea s-a șters repede și a zâmbit, cum zâmbesc oamenii care nu vor să-ți arate că sunt speriați.

— „Nu plâng, puiule…”

— „Mă rog.”

Atunci am înțeles că uneori rugăciunea arată ca lacrima.

Am crescut.

Și odată cu mine a crescut și visul bunicii.

Nu visul ei…

visul pentru mine.

— „Tu să înveți, mamă.”

— „Tu să ajungi om mare.”

— „Să nu te doară viața cum m-a durut pe mine.”

Când am luat prima bursă, bunica a aprins o lumânare și a șoptit:

— „Doamne… Ție Îți mulțumesc.”

— „Eu nu-s bogată, dar măcar să-i fie lui bine.”

Când am terminat liceul, mi-a făcut o cămașă albă dintr-o bucată de material păstrată „pentru ceva important”.

Și mi-a spus:

— „Să fii curat, mamă.”

— „Nu doar pe tine… ci și în suflet.”

În ziua în care am intrat la facultate, bunica a îmbătrânit parcă într-o singură clipă.

Nu pentru că nu se bucura…

ci pentru că știa.

Știa că vine momentul în care o să plec.

Eu eram fericit.

Dar în spatele fericirii mele… era frica ei.

Frica de singurătate.

În seara dinainte să plec, am găsit-o în curte, pe scăunel, cu o batistă în mână.

Se uita la pământ.

— „Buni… ești bine?”

A ridicat ochii spre mine.

— „Sunt.”

Și apoi a zis încet:

— „Doar că… mi-a fost frică toată viața de ziua asta.”

M-am apropiat și am îngenuncheat lângă ea.

— „De ce?”

Bunica mi-a mângâiat părul.

— „Pentru că… eu te-am crescut ca pe copilul meu.”

— „Și copiii… într-o zi pleacă.”

Mi-a tremurat vocea.

— „Eu nu plec de lângă tine, buni. Plec doar… pentru noi.”

Bunica a zâmbit printre lacrimi.

— „Știu.”

— „Dar să nu uiți un lucru…”

M-am uitat la ea.

— „Eu n-am crescut nepot.”

— „Eu am crescut inima mea.”

În primul meu an de facultate, mi-a fost greu.

Oraș mare.

Chirie.

Străini.

Griji.

Dar cel mai greu era dorul.

Dorul de bunica mea, care mă aștepta în poartă cu basmaua legată sub bărbie, cu mâinile în șorț și cu ochii plini de lumină.

În fiecare weekend mă întorceam.

Și ea îmi spunea de fiecare dată același lucru, ca o rugăciune:

— „Ai mâncat?”

— „Ești bine?”

— „Să nu te lași, mamă.”

Și de fiecare dată, înainte să plec, îmi punea ceva în buzunar.

O bucată de cozonac.

O brânză.

Un măr.

Un borcan cu zacuscă.

Și mereu îmi zicea:

— „Să ai și tu… acolo.”

De parcă acolo, în oraș, muream de foame.

Nu muream de foame.

Muream de dor.

Într-o zi, după un examen greu, am venit acasă mai devreme.

Am găsit-o pe bunica stând pe pat, cu spatele la mine.

Și pentru prima dată… părea mică.

Atât de mică, încât mi s-a strâns sufletul.

— „Buni…”

S-a întors și a zâmbit.

Dar zâmbetul era obosit.

Am înțeles atunci ceva ce nu voiam să accept:

Bunica mea nu era veșnică.

Și în seara aia, am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem de mult.

Am luat-o în brațe.

Strâns.

Și i-am spus:

— „Dacă eu sunt azi cine sunt… e pentru că tu ai fost tot.”

— „Tu ai fost mama.”

— „Tu ai fost tata.”

— „Tu ai fost acasă.”

Bunica a plâns.

Nu ca un copil…

ci ca un om care, în sfârșit, simte că n-a trăit degeaba.

— „Atunci…” a șoptit,

— „pot să plec liniștită când o fi.”

— „Nu spui asta!” am zis eu, speriat.

Dar bunica a zâmbit iar.

— „Nu mă sperii, puiule…”

— „Doar că… acum știu sigur că ai să fii bine.”

Astăzi, încă mă întorc acasă.

Și de fiecare dată când o văd în prag…

înțeleg că nu am crescut cu părinți.

Dar n-am fost niciodată singur.

Am avut o bunică ce m-a iubit mai mult decât poate duce un suflet.

Și dacă există un înger pe pământ…

eu știu cum arată.

Are basma neagră.

Mâini muncite.

Și o inimă care a ținut loc de o lume întreagă.

🤍 Dacă ai avut și tu o bunică ce ți-a fost „tot”, scrie în comentarii „BUNICĂ”.

Distribuie mai departe și lasă-ne părerea ta în comentarii, contează!

Text preluat.