CORINA-ROTH

 Bună seara! Să nu uităm! Poate fi și mai rău!

"În iarna lui 1929, românii nu mureau doar de frig, ci riscau să fie sfâșiați de vii de haitele de lupi care treceau Dunărea pe jos, ca pe bulevard.

Pare scenariu de film horror, dar este realitatea crudă a celei mai cumplite ierni din secolul XX. Temperaturile au coborât până la minus 30 de grade Celsius, iar Dunărea, bătrânul fluviu care păzea granița de sud, s-a transformat într-un pod de gheață groasă de un metru. Ceea ce trebuia să fie o protecție naturală a devenit o autostradă pentru prădători.

Să ne întoarcem în timp, într-un sat din județul Teleorman, pe malul fluviului înghețat. Nea Marin, un țăran care trecuse prin război, credea că le-a văzut pe toate. Dar în noaptea de Bobotează a acelui an, a auzit un sunet care i-a înghețat sângele în vene mai rău decât gerul de afară. Nu era vântul. Era urletul a zeci de lupi flămânzi care veneau dinspre Bulgaria.

Frica pe care au simțit-o bunicii noștri atunci este ceva ce noi, cei de azi, care ne plângem că s-a răcit cafeaua sau că nu merge căldura o oră, nu o mai putem concepe. Suntem o generație prea fragilă pentru vremuri atât de aspre.

Ziarele vremii, precum Universul, scriau cu litere de-o șchioapă: Fiarele sălbatice asediază satele. Din cauza frigului extrem, pădurile din Balcani nu mai aveau hrană. Așa că haitele s-au unit și au trecut Dunărea pe gheață. Marin și vecinii lui au făcut pândă nopți la rând, cu furci, topoare și puținele arme rămase din război, aprinzând focuri uriașe la marginea satului pentru a ține fiarele la distanță.

Lupii erau atât de disperați încât nu mai atacau doar oile. Intraau în curți, săreau gardurile înalte și atacau câinii din lanț chiar în pragul casei. În acea iarnă, statul a fost nevoit să trimită armata nu la război cu oamenii, ci la război cu natura, soldații trăgând cu mitralierele în haitele care amenințau comunitățile izolate.

Imaginea Dunării devenită sticlă, pe care oamenii mergeau cu căruțele și lupii alergau spre pradă, a rămas întipărită în memoria colectivă ca Apocalipsa Albă. Trenurile au rămas înzăpezite săptămâni întregi, iar oamenii săpau tuneluri pe sub zăpadă doar ca să ajungă la fântână.

A fost un test suprem de supraviețuire. Nu conta câți bani aveai sau ce funcție ocupai. Dacă nu aveai lemne și curaj, mureai. Comunitatea era totul. Vecinii se salvau unii pe alții, împărțeau ultima bucată de mămăligă și făceau cu schimbul la pază.

Astăzi, privim Dunărea ca pe un loc de relaxare și uităm că natura are o forță pe care tehnologia noastră nu o poate stăpâni mereu.

Dacă mâine s-ar opri curentul și gazele într-o iarnă de minus 30 de grade, câți dintre noi ar rezista măcar o noapte, așa cum au rezolvat at ei luni de zile?"

Sursa

Internet