.jpg)
Sunt zile când din dor mi se limpezește o singură imagine. Ea, rămânând mică în capătul străzii, făcându-mi cu mâna, până când mașina dispărea la dreapta, din calea ochilor ei.
Știam că plânge, deși râdea doar ca s-o văd eu și să pot pleca mai ușor.
Mama.
Dar, de ceva vreme, dorul de ea s-a schimbat în dor de mama, femeie. Ca și cum aș fi cunoscut-o dinainte să mă poată ea ține în brațe prima oară.
Tânără, neatinsă de durere, fără răni, fără umbre.
Ea. Așa cum doar ea știa că e, așa cum fiecare femeie află într-o bună zi că e, dincolo și deasupra tuturor straturilor de "trebuie" cu care se acoperă, cel mai adesea de dragul celorlalți.
În ziua în care pricepi că nu mai poți fugi de tine, că n-are rost să trăiești altfel decât așa cum ești.
Pentru că timpul e scurt și zboară înainte să clipești, iar tu ai pierdut deja destul.
Pentru că singura datorie pe care o ai pe lumea asta e în fața inimii tale.
Nimic altceva.
Doar că ea a ales altfel.
A renunțat.
La ea și în cele din urmă la tot.
De unde venim noi, aștia mai din secolul trecut, depresia era un fel de moft, o slăbiciune pentru care erai judecat mai mult aspru, așa că prea mulți oameni au dus-o pe picioare cum au putut.
S-au ascuns, mințit, sufocat, negat, chinuit, îngropat.
De vii.
De neînțeles pentru toți cei care, iubindu-i, s-au simțit abandonați de neputința asta strivitoare de a lupta pentru viață.
Pentru că viața se termină în clipa în care renunți la ea.
Iar asta nu se întâmplă aproape niciodată peste noapte, e un flux de amăgiri, căderi, prăbușiri și zile "mai bune", în care pare că vei mai reuși să pui încă un pas în fața celuilalt.
Așa simt eu că a trăit mama, aproape tot timpul cât am avut-o în viața mea, iar noi am fost atât de apropiate încât am știut uneori mai bine decât ea când și cum avea să lovească următoarea perioadă neagră.
Până când următoarea a devenit ultima.
Nu poți trăi în locul cuiva oricât de mult l-ai iubi.
Nu poți înțelege cu adevărat o durere dacă nu o simți tu. Organic.
Nu poți ține în viață pe cineva care nu o mai poate duce, mai ales atunci când e vorba despre o suferință grea.
Și dacă ai crezut că toate astea sunt deja lucruri aproape imposibil de acceptat, gândește-te acum cum e să fii de partea cealaltă a depresiei. Pentru că starea asta perfidă e un fel de fluviu neguros cu cei mai imprevizibili curenți posibili. Pe un mal e omul pe care vrei să-l salvezi, mereu mai departe, iar pe celălalt mal tu, care te chinui disperat să ajungi la el.
Fără nicio putere reală.
Și ăsta e cazul fericit în care pe malul celălalt e cineva care vrea să te salveze.
Altfel, e doar abis.
Apoi tăcere.
Apoi părerile tuturor despre ce-ar fi trebuit să fie, să fi făcut și despre ce buni și atenți vom fi cu toții de acum înainte.
Mult zgomot, prea puțină speranță.
Prea puțini vom privi dincolo de un zâmbet, sau un "sunt ok". Prea puțini vom lua încă o greutate de jos când deja avem brațele pline cu ale noastre, oricât de mărunte ar fi ele.
Iar ei, oamenii captivi în abis, știu asta.
Și tac. Ne mint cu iubire.
Și pleacă "brusc" într-o bună zi.
Înapoi nu-i putem întoarce, dar lângă noi sunt încă atât de multe suflete care mai au putere să recunoască și să primească o minune.
Care poți fi chiar tu.
Umărul tău. Tăcerea ta ascultând. O îmbrățișare. O fărâmă de timp dăruit.
Prezență.
Iubire.
Oricât ar fi de puțin, în unele clipe poate fi totul, poate schimba totul și poate salva o viață.
Da... uneori e atât de simplu.
🤍🪽
Anca Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu