.jpg)
Pe vremuri, când eram mai tânără, vara când îmi luam concediu nu mergeam în Grecia. Mergeam la mama să prășesc pământul.
Știam că-s singuri, că îmbătrânesc și ei și că le e tot mai greu să dovedească singuri tot pământul.
Mă trezeam la cinci fără un sfert, n-aveam nevoie de ceas. Așa începeau diminețile cu mers la camp la mine la țară.
Eu ieșeam în curte cu ochii încă lipiți de somn. Aerul dimineții avea miros de pământ și de rouă. Cerul abia se lumina. Îmi făceam rapid un ness, cât timp mama pregătea borcanele cu mâncare și sticlele umplute cu apă din fântână, să le avem cu noi.
Tata era deja la grajd.
Îl auzeam cum vorbește cu calul, de parcă ar fi fost om.
Îi punea fân proaspăt în iesle, îl mângâia pe gât, apoi începea să-l înhame. Cureaua scârțâia, fierul lovea lemnul căruței. Era un sunet care însemna: azi e zi de muncă.
Puneam traista în căruță. Sapele. Sticlele cu apă. O pătură mică pentru umbră.
Și porneam.
Drumul până la pământul nostru nu era lung, dar mie mi se părea o aventură. Stăteam în spate, pe scândură, și mă uitam cum soarele urcă încet peste câmpuri.
Nu ne plângeam.
Nu comentam.
Nu făceam comparații.
În anii ’90 și începutul anilor 2000, concediul nu era o plecare la mare în fiecare vară. Era o necesitate: „Trebuie să mergem la câmp.”
Știam că dacă nu prășim azi, buruiana ne ia înainte.
Știam că dacă nu punem mâna la treabă, iarna nu ne așteaptă.
Ajungeam la ogor și începea tăcerea.
Fiecare cu rândul lui.
Sapa intra în pământ cu un sunet sec. Ridicai, loveai, trăgeai buruiana. Încă un pas. Încă o lovitură.
La început era răcoare.
Apoi venea soarele.
Dogoritor.
Se lipea bluza de mine. Praful îmi intra în gât. Palmele începeau să usture.
Mama mergea mai în față. Avea un ritm al ei, constant. Nu se oprea. Tata, din când în când, se îndrepta de spate și privea câmpul, ca un om care își măsoară munca cu ochii.
Eu încercam să țin pasul.
Nu pentru că mă obliga cineva.
Ci pentru că simțeam că trebuie.
La prânz, ne retrăgeam la marginea pământului, sub un salcâm sau un nuc. Tata lua sapa și săpa o mică groapă. Scoteam sticlele îngropate dimineața. Apa era rece, cât să te facă să închizi ochii când înghițeai.
Mama desfăcea traista.
Pâine. Roșii. Ceapă. Brânză. Uneori slănină.
Mâncam în liniște.
Ne uitam la ogorul pe jumătate lucrat și știam că mai avem.
Nu era ușor.
Dar era al nostru.
Nu făceam munca asta ca să demonstrăm ceva.
O făceam pentru că așa se trăia.
Astăzi, când aud oameni vorbind despre concedii exotice, despre zboruri și resorturi, zâmbesc.
Nu pentru că ar fi greșit.
Ci pentru că, în inima mea, concediul a rămas altceva.
Un drum cu căruța, la cinci dimineața.
O zi întreagă sub soarele care nu iartă.
O apă rece scoasă din pământ.
O mână de mamă care îmi arată cum să țin sapa drept.
Atunci mi se părea greu.
Azi mi se pare neprețuit.
Aș da orice să mai pot urca o dată în căruța aceea.
Să-l mai aud pe tata cum spune: „Mai ai un rând și gata.”
Să o mai văd pe mama ștergându-și fruntea cu colțul basmalei.
Nu pentru pământ.
Pentru ei.
Pentru o zi întreagă în care să fie iar sănătoși, lângă mine, sub soarele dogoritor, muncind pământul nostru.
Pentru că acum înțeleg:
nu m-a crescut doar munca.
M-au crescut zilele acelea, în care eram împreună. ❤
Sursa
Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu