.jpg)
Pe vremuri, la sat, iarna nu venea cu alerte pe telefon și nici cu „cod roșu” pe ecran.
Venea cu liniște.
Ninsorile țineau zile întregi. Vântul bătea tare, troienele ajungeau până la garduri, iar ulițele dispăreau sub alb. Dar nu le spuneam fenomene extreme. Le spuneam simplu: iarnă.
Oamenii știau ce au de făcut. Se aduceau lemnele mai aproape de casă. Se întărea grajdul. Se bătea potecă până la fântână. Copiii făceau derdeluș din orice coastă de deal. Bărbații deszăpezeau împreună, nu pentru că era ordin, ci pentru că așa era firesc. Femeile puneau o oală în plus pe sobă, „în caz că vine cineva înghețat”.
Nu era ușor. Era frig. Era greu. Dar era al nostru.
Din beci se scotea borcanul mare cu jumări în untură. Capacul se deschidea cu un pocnet scurt, iar mirosul acela greu, bun, umplea bucătăria. Untura albă era luată cu lingura și pusă în tigaia încinsă. Jumările începeau să sfârâie încet, iar lângă ele, pe fundul de lemn, stătea o mămăligă groasă, aburindă.
Pe sobă, într-un ibric sau într-o cratiță mică, fierbea vinul. Roșu, din butoiul din beci. Se adăuga zahăr, poate o felie de măr, poate un cuișor. Oamenii stăteau aproape de sobă, cu spatele lipit de perete, și sorbeau încet. Nu pentru chef. Pentru căldură.
Radioul mergea încet, pe masă. Se auzea foșnetul undelor, o voce gravă care spunea știrile sau un cântec vechi. Nu era gălăgie. Era un murmur care umplea casa și te făcea să simți că lumea e încă acolo, dincolo de ferestrele înghețate.
Afară, satul era îngropat în liniște. Zăpada amortiza tot. Nu se auzeau mașini. Nu se auzeau pași grăbiți. Doar, din când în când, un câine lătra în depărtare sau se auzea trosnetul lemnelor în sobă.
Copiii se jucau până târziu în curte, până când le înghețau genele. Intrau roșii în obraji, cu hainele pline de zăpadă. Mamele îi scuturau la ușă și îi împingeau spre căldură.
Și se mergea devreme la somn.
Nu pentru că era oboseală mare, ci pentru că noaptea de iarnă cerea liniște. În camerele mici, cu paturi înalte și plăpumi grele, oamenii adormeau ascultând vântul cum lovește în streașină. Satul întreg părea că respiră la unison, sub zăpadă.
Iernile nu erau mai ușoare decât cele de azi. Poate erau mai grele. Dar nu aveau dramatism. Nu aveau titluri. Aveau borcanul din beci, vinul fiert pe sobă, radioul care murmura și o liniște care nu speria.
Le spuneam simplu: iarnă.
Și o trăiam împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu