.jpg)
Să mă iertați că vă scriu atât de târziu. Astăzi, din motive binecuvântate, nu am putut fi aproape de dumneavoastră la vremea obișnuită. Dar în această seară port în inimă un gând… un gând pentru femeia care a căutat mult… poate prea mult… și care, de multe ori, a căutat în locuri unde nimeni nu i-a putut potoli setea sufletului.
Un gând pentru femeia care a iubit sincer… dar a fost rănită.
Pentru femeia care a crezut în relații… dar a fost înșelată.
Pentru femeia care a crezut în oameni… dar a fost trădată.
Pentru femeia care a crezut în bărbați care i-au promis o viață… și au lăsat-o cu ani pierduți, cu lacrimi ascunse și cu întrebări fără răspuns.
Un gând pentru femeia care a căutat validare…
care a căutat să fie aleasă…
care a căutat să fie ținută de mână…
care a căutat să fie numită „acasă” de cineva…
care a căutat familie…
a căutat copii…
a căutat stabilitate…
a căutat un nume…
a căutat un rost…
a căutat acel „pentru totdeauna” despre care auzise în visele tinereții ei.
Și pentru toate acestea… a plecat la drum.
A crezut în promisiuni șoptite la vreme de seară.
A crezut în priviri care păreau sincere.
A crezut în cuvinte frumoase.
A crezut în brațe care păreau sigure.
A crezut în oameni care jurau că nu vor pleca niciodată.
Și, de fiecare dată, și-a deschis inima…
și a pus acolo tot.
Încredere.
Curăție.
Tinerețe.
Ani.
Visuri.
Lacrimi.
Suflet.
Și de fiecare dată a crezut:
„Poate aici se termină căutarea mea…”
„Poate aici este omul…”
„Poate lângă el voi îmbătrâni…”
„Poate aici voi fi, în sfârșit, iubită…”
Dar n-a fost așa.
Uneori a fost folosită.
Alteori comparată.
Alteori mințită.
Alteori trădată.
Alteori părăsită.
Iar uneori… pur și simplu uitată.
Și, încet… fără să-și dea seama… a început să se stingă pe dinăuntru.
A început să zâmbească mai puțin.
Să creadă mai puțin.
Să spere mai puțin.
Să vorbească mai puțin.
Și să plângă mai mult… atunci când nimeni nu o vedea.
A devenit tot mai înstrăinată…
tot mai singură…
tot mai departe de oameni…
uneori chiar și de comunitate.
Și ceea ce era necesar vieții… își procura singură… cu multă trudă… cu multă oboseală… în arșița lumii… în mijlocul vorbelor rele… în mijlocul judecăților… în mijlocul cuvintelor care uneori ardeau mai tare decât soarele.
De aceea se ferea de oameni.
Nu pentru că nu mai știa să iubească…
ci pentru că iubise prea mult.
Și când lumea a obosit-o…
când oamenii au frânt-o…
când întrebările au devenit mai multe decât răspunsurile…
atunci, într-o zi, asemenea femeii din Biblie, a ajuns și ea la fântână…
Obosită.
Rănită.
Arsă de viață.
Goală pe dinăuntru… și totuși încă vie.
Și acolo… n-a găsit încă un om.
N-a găsit încă o promisiune.
N-a găsit încă o iubire care pleacă.
Ci L-a găsit pe Iisus Hristos.
Singurul care nu i-a cerut nimic… și i-a dat totul.
Singurul care i-a văzut trecutul… și nu a condamnat-o.
Singurul care i-a cunoscut toate căderile… și totuși a rămas.
Pentru că, uneori, femeia caută o viață întreagă iubirea printre oameni…
ca să descopere, printre lacrimi, că ceea ce căuta… avea, de fapt, chipul lui Dumnezeu.
Și poate acesta este cel mai frumos sfârșit…
Nu atunci când găsești omul perfect…
ci atunci când Îl găsești pe Dumnezeu…
și, în El… te regăsești pe tine.
Dumnezeu să vindece toate rănile tăcute ale femeilor…
ale celor care știu să plângă singure în întuneric…
dar să zâmbească lumii, ca și cum n-ar fi durut niciodată.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu