.jpg)
Legenda Teiului și a Ielei de Rusalii
Bătrânii din satele ascunse la poalele munților spun că teiul nu a fost dintotdeauna copac. Demult, pe când Rusaliile umblau încă printre oameni, el a fost un flăcău cu numele Tei.
Era înalt, cu ochii limpezi ca apa de izvor și cu un suflet atât de curat, încât păsările îi cântau pe umeri fără teamă. Dar avea și un dar primejdios: nu se temea de nimic.
Într-o dimineață de Rusalii, asemenea celei de astăzi, când ceața plutea peste câmpuri, iar clopotele bisericilor chemau oamenii la rugăciune, Tei a auzit un cântec venind din pădure.
Știa bine poveștile bătrânilor. Știa că în ziua Rusaliilor nimeni nu trebuia să urmeze cântecul Ielelor.
Dar inima lui a ales alt drum.
A pășit printre copaci până a ajuns într-o poiană scăldată într-o lumină nepământeană. Acolo dansau șapte Iele, iar în mijlocul lor se afla cea mai frumoasă dintre toate. Părul îi strălucea ca argintul sub lună, iar ochii îi aveau culoarea cerului înainte de furtună.
În clipa în care privirile lor s-au întâlnit, timpul s-a oprit.
Numele ei era Sânziana.
Ani la rând, în fiecare noapte de Rusalii, cei doi s-au întâlnit în aceeași poiană. Ea cobora din hora Ielelor, iar el îi aducea flori de câmp și povești despre oameni.
Dar dragostea dintre o ființă a cerului și un muritor nu putea rămâne ascunsă.
În cea de-a șaptea noapte de Rusalii, Regina Ielelor i-a descoperit.
— Ai uitat cine ești! a tunat ea către Sânziana. Iar tu, omule, ai îndrăznit să iubești ceea ce nu-ți este dat!
Atunci cerul s-a întunecat, iar stelele au început să cadă ca o ploaie de scântei.
Pentru a-l salva pe Tei, Sânziana a făcut un legământ.
— Ia-mi nemurirea, dar lasă-l să rămână aproape de mine.
Regina a primit jertfa.
În aceeași clipă, trupul tânărului s-a prefăcut într-un copac falnic. Picioarele i-au devenit rădăcini, brațele ramuri, iar părul o coroană verde care atingea cerul.
Sânziana s-a risipit în mii de fire luminoase.
Praful acela de stele s-a așezat peste ramurile lui și s-a prefăcut în flori aurii.
Iar parfumul lor dulce este, spun bătrânii, răsuflarea ultimei îmbrățișări dintre Tei și Ileana cerului.
De aceea, în fiecare an, când sosesc Rusaliile și teii înfloresc, aerul devine amețitor și plin de vrajă.
Atunci Sânziana se întoarce pentru o singură zi.
Nu o poate vedea nimeni.
Dar cei care stau liniștiți sub un tei înflorit pot simți uneori o adiere caldă și pot auzi un șoaptă abia rostită:
— Te-am așteptat încă un an...
Iar teiul răspunde prin mii de flori aurii care cad peste pământ ca un praf de stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu