.jpg)
"Pe aproape orice ton l-ai pronunța, cuvîntul „regret” are, pentru cei mai mulți dintre noi, un aer chic, de nostalgie romantică. Adultul cu regrete e un om care a avut cîndva un viitor. Chiar dacă fostul viitor nu i s-a concretizat în prezent așa cum se aștepta, ceva din aura lui îl însoțește toată viața. Asta se verifică cel mai bine în cazul intelectualilor: îmi amintesc că, în facultate, aveam doi profesori deveniți pînă la urmă alcoolici fără operă, despre care ni se șoptea cu respect că „au fost cîndva tineri de viitor”. Sigur, pentru cel care trăiește într-un prezent perpetuu, fără viitor, viața e mult mai simplă și, în general, lipsită de regrete, dar astfel de indivizi sînt atît de puțini încît istoria nici nu-i prea pune la socoteală. Între cele două extreme, se află o categorie destul de numeroasă de oameni care își impun să nu aibă regrete și care, ca să reușească, se conving, singuri sau prin intermediul coaching-ului motivațional, că prezentul e doar suma alegerilor pe care le-au făcut în trecut. Ca toate automotivațiile, și aceasta are doza ei de iluzoriu, dar prezintă avantajul că îți oferă o imagine de sine mult mai reconfortantă decît simplul regret. Și e întotdeauna însoțită de o geană de speranță. Ce poate fi mai plăcut decît să te imaginezi la o răscruce de drumuri, toate la fel de necunoscute, la fel de pline de promisiuni și/sau primejdii, hotărînd, de liberă voia ta, pe care să o apuci? A fi, măcar pentru o clipă, singurul Dumnezeu al propriei vieți e visul de aur al omului, cu fiorii de groază aferenți cu tot."
Alina Pavelescu , Speranța din colțul regretului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu