.jpg)
Legenda Salciei care Plânge
Demult, pe când Dunărea curgea mai sălbatică decât astăzi, într-un sat de pe malul ei trăia o femeie pe nume Ana. Era văduvă și avea un singur fiu, Matei, un tânăr pescar curajos, iubit de toți.
În fiecare dimineață, înainte ca soarele să răsară, Matei își lua barca și pleca pe Dunăre. Iar mama lui rămânea pe mal, făcându-și semnul crucii și rugându-se ca apele să i-l aducă înapoi teafăr.
Într-o zi, cerul s-a întunecat pe neașteptate.
Un vânt puternic a ridicat valurile, iar furtuna a cuprins fluviul. Toate bărcile s-au întors la mal... mai puțin a lui Matei.
Trei zile și trei nopți l-au căutat pescarii, dar n-au găsit decât vâsla lui, purtată de curent.
Din acea zi, Ana venea în fiecare dimineață pe același mal. Stătea nemișcată, privind apa și șoptind numele fiului ei. Lacrimile îi cădeau neîncetat pe pământ.
Se spune că, văzându-i durerea, Dunărea a rugat Cerul să-i aline sufletul. Atunci, o rază de lumină a coborât peste femeie, iar trupul ei s-a prefăcut într-un copac cu ramuri lungi și mlădioase. Crengile s-au aplecat spre apă, ca și cum ar fi vrut să mângâie fiecare val, iar frunzele au început să foșnească asemenea unui suspin.
De atunci, salcia plânge în bătaia vântului. Bătrânii spun că nu este doar foșnetul frunzelor, ci glasul unei mame care încă își cheamă fiul.
Și mai spun că, dacă într-o seară liniștită te așezi sub o salcie de pe malul Dunării și asculți cu inima, vei auzi șoapta apei răspunzându-i:
— Nu plânge... aici este pace.
Sâmbure de adevăr
Salcia crește din belșug pe malurile Dunării și ale multor râuri din România. Ramurile ei lungi, care se pleacă spre apă, au inspirat din vechime numeroase legende despre dor, iubire și dorul unei mame. De aceea, în folclorul românesc, salcia a rămas simbolul tristeții, al răbdării și al speranței care nu se stinge niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu