Eu te-am iubit întâi ca pe-o poveste,
Ca pe un cântec vechi, venit din neam,
Apoi te-am pus în suflet ca pe-o vestă,
Pe care-o porți cu drag, an după an.
În tine plânge doina și tresare
Un dor pe care nimeni nu îl poate lua,
În tine râde-o mamă, iar în zare
Se aude un "acasă"-n limba mea.
De-aceea mă revolt când te văd frântă
Și ciopârțită fără de temei,
Când vorba noastră limpede și sfântă
E îngropată sub cuvinte fără chei.
S-o respectăm în scris și în rostire,
Să-i știm acordul, sensul și măsura,
Să nu-i schimbăm prin grabă, siluire,
Nici frumusețea, glasul sau cultura.
Iar eu, de-ar fi să mai aleg o dată,
Ce drum să îmi fie viața pe pământ,
Tot ție ți-aș rămâne devotată,
Tot ție ți-aș sluji prin jurmământ.
Căci mi-ai fost cântec, casă și lumină,
Și mi-ai fost rădăcină, suflet și destin,
Și cât voi mai avea o voce-n mine,
Te voi iubi și te voi apăa deplin.
Iar dacă într-o zi, peste hotare,
Un om va rosti "dorul" românesc,
Să știe că în fiece chemare,
Trăiește-un neam, un cânt dumnezeiesc.
Limba mea dragă, dulce și curată,
Comoară ce ne leagă neamul sfânt,
Rămâi în noi mereu nealterată
Și dăinuie atât cât dăinui-va-acest pământ.
Ana-Maria Gomboș
31 august 2026.



.jpg)





















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu